Să tot fie vreo 9-10 ani de atunci. Eram cu mai mulți prieteni în Deltă, cazați la o pensiune în Crișan când ne-am decis să facem o excursie de câteva ore, cu barca pe apă, până la Chilia Veche. La dus, drumul a fost relativ ușor, afară era lumină și în plus am tot fost îndrumați de diverșii localnici pe care îi întâlneam în drum.

Întorsul însă ne-a dat bătăi de cap, și asta din mai multe motive. Poate cel mai important a fost cel că am rămas fără benzină, dar asta nu din cauză de „pana prostului” ci pentru simplul fapt că în toată Chilia aia Veche nu era nici măcar o singură stație de benzină. Am luat la suta de grame de pe la localnici câtă am găsit, iar calculele noastre ne spuneau că vom ajunge înapoi la Crișan cu bine. Calculele ne-au fost însă date peste cap atunci când, fără să ne dăm seama, am făcut o stânga puțin mai devreme decât ar fi trebuit și, pe măsură ce mergeam nu am realizat că nu suntem pe drumul pe care veniserăm. Cum Cel de Sus a lăsat toate sălciile și toți arinii să semene între ei, din când în când, câte unul din barcă „recunoștea” reperul și ne încuraja: „Dă-i înainte că suntem bine.”

În cele din urmă ne-am prins că ne-am cam abătut de la drum și am făcut cale întoarsă. Era însă târziu, s-a terminat benzina. Am reușit să ne legăm de un arbore pentru ca să nu mai fim împinși de curenți și am început să căutăm soluții pentru ieșirea din acest impas.

Prima idee a fost să-i sunăm pe prietenii din barca din față, dar cum în Deltă semnalul GSM pe vremea aia nu era chiar bine pus la punct, nu reușeam să prindem o conexiune bună. Când reușeam, soneria telefonului era acoperită de zgomotul motorului și tot așa. Într-un final, când ei ajunseseră deja la Crișan, am luat legătura. Oarecum inutil, în afară de să le spunem că suntem bine și că nu e cazul să se îngrijoreze, nu prea știam cum să-i ghidăm către noi. Și atunci îmi vine ideea salvatoare: Sun la 112! Formez, îmi răspunde o voce de femeie, mă prezint, iar în cele ce urmează are loc un dialog parcă desprins din filmele cu proști. Lectură plăcută:

– Da, spuneți domnule, ce s-a întâmplat?

– Păi, știți, veneam cu barca de la Chilia Veche către Crișan și ne-am rătăcit. Cu siguranță am greșit direcția la un moment dat.

– Am înțeles, și unde vă aflați acum?

– ?!

– Alo, mai sunteți pe fir?

– Cred că nu am auzit bine, tocmai m-ați întrebat unde sunt după ce eu v-am spus că m-am rătăcit?

– Da.

– Păi dacă M-AM RĂTĂCIT, de unde să știu unde sunt? Sunt undeva în Delta Dunării, între Chilia Veche și Mila 23, nu am ajuns nici măcar acolo.

– Și de ce ați plecat așa, fără ghid?

– Păi, dragă doamnă, ne-am gândit că dacă am reușit să ajungem, ne descurcăm și cu întorsul. Din păcate n-a fost așa. Ne puteți ajuta?

– De unde sunteți?

– Din București, doamnă, însă nu văd cu ce ajută asta.

– Mda, bucureșteni… a pufnit operatoare extrem de iritată.

– Să știți că trei din ăștia patru din barcă suntem născuți la Brăila, e mai bine așa?

– Aveți chef de glume, zise doamna acum de-a dreptul enervată.

– Păi dumneavoastră ați început, m-am dat și eu cocoș.

Am tras aer în piept, m-am calmat destul de repede și i-am spus cât de blând am putut eu:-

Doamnă dragă, haideți să o luăm de la capăt. Suntem patru oameni într-o barcă legată de un copac pe unul din canalele Deltei. Nu suntem o urgență în adevăratul sens al cuvântului, pentru că, deși afară e noapte, vremea e plăcută, suntem destul de aproape de mal la o adică, avem apă, iar foamea nu ne bântuiește deloc. O să rămânem fără țigări în curând dar asta e. Pe drum, ultimul reper clar pe lângă care am trecut este mănăstirea de taici, pe care am lăsat-o undeva în dreapta. De la mănăstire cu toată fâțâiala noastră estimăm că am făcut undeva între 45 și 60 de minute spre sud, sud est.

Însă doamna de la 112 avea cu totul altceva în program:

– Despre ce mănăstire vorbiți?

– Cred că despre SINGURA mănăstire din Delta Dunării!!! Sfântul Atanasie parcă. Trebuie spus că o și vizitaserăm la dus, de aici și cunoașterea hramului. Mai e vreuna în afară de asta?

– Da, domnule, una la Letea.

– Mulțumesc de informație, nu e aia. Era cam dificil să ne fie în drum, nu ne-am rătăcit chiar atât de rău. A, încă ceva. Ultimul reper făcut de mâna omului pe lângă care am trecut era o construcție din beton ori abandonată ori neterminată, pe o mică insulă, din care se vedeau doar grinzile. Suntem cam la 15 minute de ea.

– Ce clădire? Cherhana, pensiune, casa cuiva?

– Doamnă, simt că nu prea suntem pe aceeași lungime de undă. Erau doar niște grinzi. Cum aș putea ști ce era acolo sau ce naiba a vrut să construiască omul ăla acolo?

– Vă rog să vă controlați tonul, m-a atenționat doamna.

– V-aș ruga și eu ceva, dar mi-e teamă, n-o mai fac, i-am răspuns.

– Bine, o să anunț Poliția de Frontieră, să vedem ce putem face, mi-a zis într-un final doamna operator cu una din cele mai sictirite voci pe care mi-a fost dat să le aud în viața asta.

Timid, mai încerc un gând:

– Nu ne puteți localiza cât de cât după semnalul de la telefon, poate așa restrângeți aria căutării și ținând cont că suntem pe apă pe un canal destul de lat, ajungeți la noi mai ușor?

– Dar dumneavoastră credeți că suntem în Star Trek aici?! a fost răspunsul, moment în care, vă jur, m-a bufnit râsul și am închis telefonul.

Între timp, prietenii care ajunseseră la Crișan au făcut cale întoarsă cu rezerve de benzină și ne căutau. Le-am dat și lor aceleași informații și, odată ajunși lângă o pensiune plutitoare care acostase în zonă între timp, i le-au transmis la rândul lor, proprietarului. Apoi, cu noi în telefon, proprietarul a urcat în barca prietenilor și în 30 de minute erau la noi. Ne-a spus ulterior că acea clădire abandonată era extrem de cunoscută în zonă, iar apoi, prin deducție logică, știind că ne deplasam către Mila 23, calea de acces era una singură.

Dintr-un spirit civic dus la extrem, mă hotărăsc să sun din nou la 112 să anunț că nu mai e cazul să fim căutați, ne-am descurcat și suntem pe drumul bun. De răspuns a răspuns aceeași doamnă, încă era tura ei:

– Bună seara, tot noi rătăciții din București vă deranjăm. Nu mai e nevoie să ne caute nimeni. Ne-a ajutat un localnic să găsim drumul, avem și benzină acum, mulțumim.

– Cum adică un localnic? De unde?

– Nu știu exact doamnă, de aici din Deltă. Știa locurile astea destul de bine.

– Cum îl cheamă? Din ce sat e?

– Am fost ocupați cu mulțumirile, nu am avut nici timp nici chef să-i analizăm biografia. Prietenii care au venit cu el îi spuneau nea Ion.

– Ce prieteni?

– Ai noștri doamnă.

– Păi ce căutau prietenii dumneavoastră cu nea Ion ăsta?

– Ne căutau pe noi. Tot ei ne-au adus și benzină.

– Deci nu mai alertez pe nimeni, totul e bine?

– De la ultima noastră conversație s-au scurs aproape trei ore, iar dumneavoastră ați încheiat-o spunând că veți anunța Poliția de Frontieră. Iar acum îmi spuneți că încă nu ați făcut-o?!

– Păi ați zis că nu e urgență reală.

– Păi nu era doamnă, dar mă gândeam că ne strecurați și pe noi acolo, printre cazuri, nu după ce le rezolvați pe toate celelalte. În sfârșit, suntem OK, noapte liniștită în continuare.

– Eh, domnule, dac-ați ști ce noapte agitată am avut…

Din ton, părea că e pe cale să îmi povestească tot ce i se întâmplase ei în noaptea ce stătea să se termine: cum un grup de bucureșteni cretini se rătăciseră fără să știe unde sunt. Pe deasupra erau și lipsiți de cultură generală că nu știau că în Deltă sunt două mănăstiri, nu una. În plus, visau cai verzi pe pereți ca în filmele SF cu localizare prin satelit, tehnologii din secolul 21 și o mai mare atenție a autorităților pentru cetățeni. Nici măcar nu știau cum îl cheamă, câți ani are și de unde e cel care îi găsise.

Nu am avut răbdare, evident, și am închis telefonul de tot. Oricum bateria era pe sfârșite, nu m-am simțit vinovat că o las fără ascultător.

Nea Ion ne-a dat atunci o mică lecție de orientare pe apă: spre deosebire de drumurile pe uscat, pe apă îți iei mereu reperele în spate nu în față. De aia noi nu am știut că la dus, la un moment dat intraserăm cu barca într-un canal mai mare dintr-unul mai mic. De aceea la întoarcere noi am ținut canalul mare, convinși că ăla e drumul corect.

Poate dacă autoritățile ar face la fel ca omul Deltei din povestea mea și s-ar uita mai mult după repere și lecții din trecut, astăzi nu am mai fi vorbit de aceeași ineficiență a sistemului 112, de incompetența oamenilor care îl deservesc și de tragediile care ne macină de vreo cinci ani încoace, pe toți în mod #colectiv, din Munții Apuseni până la lacul Siutghiol, trecând printr-un Caracal pătat de sângele unor tinere fete nevinovate.

Hai România! (C.M.)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here