Dacă nu mă nășteam în țara lui Dragnea și mă chema Lineker, aș fi dat o cu totul altă definiție fotbalului decât aia cu nemții care câștigă întotdeauna (adevărat că ei câștigă chiar și atunci când pierd – chestie tot nemțească): Fotbalul este un joc practicat de săraci, pe banii amărăștenilor din tribune și de acasă, din care câștigă întotdeauna bogații aflați în loja oficială. Doamne ajută!

Dovadă stă umbrela lui Putin (deschisă cu o seară înainte să înceapă ploaia). În vreme ce nefericiții care transpiraseră din greu vreme de 90 de minute făceau duș naturel, ușor radioactiv, prin bunăvoința Celui de Sus (ca să fim în ton cu politichia rusească), Țarul rânjea mulțumit sub umbrela gigantică, realizată în buna tradiție sovietică, probabil într-o bază secretă situată dincolo de cercul polar.

S-ar putea obiecta că și fraierii de oaspeți, aflați la stânga ceasului de mână al Șefului, au fost murați de aceleași deșeuri speciale, ca și fotbaliștii aflați cu o treaptă mai jos. Parțial corect. Stând drepți și judecând militărește, tragem rapid concluzia că pe lângă miliardele intrate în contul lui V.P. de-a lungul anilor, atât Infatino cât și Macron, ca să nu mai vorbim despre duduia din Croația, sunt tot un fel de negri pe plantație.

Ar trebui să extragem oarece învățăminte din cele văzute. Bunăoară dacă dorim să ne mai strecurăm printre primele 100 de echipe ale lumii, trebuie să revenim la alcătuirea firească a lucrurilor. La noi, după tentativa de revoluție din dec. 1989, în sport (ca și în alte domenii ale vieții mai mult sau mai puțin sociale) rolurile s-au inversat. Fotbalul a ajuns să fie practicat de odraslele boierilor (căci Dom’ Profesor de la FC Viitorul și Trecutul are și el niște necesități), în vreme ce tribuna oficială a fost ocupată de famelii care abia au atins stadiul primei generații de încălțați. Carevasăzică de-a-ndoaselea. Ceva ar trebui făcut. Părerea mea.

Revenind la turneul care tocmai s-a încheiat, cei mai mulțumiți de rezultatul final trebuie că sunt purceii din Croația, care au scăpat ca prin urechile acului de sacrificarea anticipată. Un singur exemplar ar putea fi jertfit, în onoarea lui Mandzukic, intrat în istoria Cupei Mondiale cu primul autogol înscris într-o finală. Și ce autogol! Imparabil! Impecabil! Mi-a adus aminte de marele Frank Sinclair, spaima coechipierilor (printre care și Dan Petrescu, în perioada petrecută la Chelsea). Frank Sinclair, The Man, The Legend (cercetați pe internet, că merită…)!

În cazul campioanei mondiale totul e mai simplu. La bine și la rău, la munte sau la mare / și-n orice împrejurare, în Franța au de suferit mașinile parcate și capetele polițiștilor, luate la țintă de cetățenii entuziaști ai suburbiilor. În fapt am revăzut o parte din echipa care a câștigat în 1998. A lipsit Zidane (înlocuit cu succes de cuplul Pogba-Mbappe), dar i-au avut din nou pe Deschamps (mai mult rezervă; s-a agitat foarte mult pe margine) și Barthez (nu Lloris așa cum greșit s-a scris pe tricou – s-a văzut foarte clar la golul doi al croaților).

Au și englezii ceva de sărbăutorit. Nu faptul, cu totul insignifiant, că au terminat turneul între primele 4. Nu. Adevăratul câștig constă în descoperirea selecționezului ideal (vorba lui Raț al nostru), în persoana lui Nea Piți Southgate. Aidoma ilustrului înaintaș din estul continentului, Nea Piți Southgate a pregătit cu elevii săi un splendid joc de pase, menit să asigure adversarilor câte un binemeritat respiro între două atacuri. Singurul care a făcut opinie separată a fost junele din poartă, rămas fidel devizei echipei de club la care evoluează: să nu luam multe! De lăudat și prestația celor doi cavaleri ai tristei fripturi, Lingard și Sterling (un fel de Codrea și Cociș ai englezilor), carele au stopat cu conștiinciozitate orice avânt ofensiv (și deci periculos) al echipei lor. Mi-a plăcut Anglia. Deși au avut cel mai ușor culoar din istoria competiției, au decis să-l abandoneze pentru o evoluție ulterioară, în condiții mult mai dificile. Asta înseamnă fair-play! Asta înseamnă să fii mafiot!

Cred că s-ar impune o scurtă paranteză. CM 2018 a îngropat definitiv jocul pasiv, cel puțin la nivelul fotbalului de înaltă performanță, consacrând echipele care știu să deie, vorba lui Nea Ando, dar știu să și ieie. Adicătelea acele formații care știu sa se apere, atunci când interesul național o cere, dar știu și să atace direct poarta inamicului, în momentele în care tabela de marcaj ține cu adversarul. Adio tiki-kaka-maka! În sfârșit! Fotbalul și handbalul sunt totuși entități separate, cum ar zice Nea Cornel Vinu. Așa să le rămână numele! Amin (in saecula saeculorum).

Cât despre Belgia, mai bine să vorbim despre altceva. În cazul lor se potrivește zicala „păcat de mărgăritar, că e la gât de măgar”. Ăștia au vrut să câștige cupa numai cu marketingul. A se vedea lacrimogena lansată de Lukaku în toiul petrecerii sau defilarea cu francezul Thierry Henry în fruntea coloanei. Păi se poate una ca asta, măi dragă? Adicătelea unde bați cu sărăcia? Înspre Pele, Cruyff, Maradona, Zidane și Ronaldo? Că și ei au fost săraci. Altfel poate ajungeau medici, arhitecți sau ingineri (mai subțire în cazul sud-americanilor). Prea te crezi, vorba lui Nenea iancu.

Apropo de Lukaku, nu pot să nu remarc versatilitatea personajului, când vine vorba despre cele sfinte. Dacă rămâne în teren pe întreaga durată a meciului, se întâmplă să mai și înscrie iar echipa sa câștigă partida, se roagă regulamentar la Bărbosul (via Vatican).
Dacă nu, nu.

Andy Stănescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here