Așa s-ar putea rezuma în patru cuvinte cartea de patru sute de pagini Trăgători și mistificatori, a lui Andrei Ursu, Roland O. Thomasson și Mădălin Hodor. E o carte pe care o citești cu inima grea, dar și cu ușurare și ușurință. Ușurință, pentru că este scrisă simplu și adevărat. Ușurare, fiindcă, în sfârșit, după treizeci de ani, adevărul pe care l-ai simțit după primul glonț tras în seara zilei de 22 decembrie 1989 este explicat logic și demonstrat cu probe, sute de declarații, documente și filmări, astfel încât lucrurile capătă sens.
S-o luăm băbește, treaba fiind destul de stufoasă:
-
După revolta de la Brașov din 1987, Ceaușescu și Securitatea clocesc un plan secret al luptei de rezistență a Securității „pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic” (îmi place la nebunie sintagma asta) pentru apărarea „avuției întregului popor” (adică pentru apărarea lui Ceaușescu, el fiind avuția cea mai de preț a poporului).
-
La Timișoara, armata a tras în manifestanți. Nu au fost cercuri iredentiste maghiare, nu au fost turiști ruși care au tras în soldați. Ticăloșii capi ai securității Iulian Vlad și Filip Teodorescu și-ar fi tăiat o mână să poată scoate măcar un singur cetățean maghiar sau sovietic pe care să i-l ducă plocon lui Ceaușescu, drept confirmare a legendei create tot de ei. Dar, deși a tras și Armata, majoritatea victimelor au fost făcute de membri ai securității și nomenclaturii locale, care au tras în populație și în armată din mașini ARO și Dacia albe, din vile ale nomenclaturii locale și din alte ascunzători. Dacă victimele din Timișoara ar fi fost omorâte sau rănite de agenturilii ce atentau la idipidența țării, n-ar fi avut niciun rost ca morții să fie scoși din spitale de agenți ai Securității sub conducerea colonelului de miliție Chircoiaș și incinerați la București, în cadrul unei operațiuni strict secrete. Și nici să se facă dispărute gloanțele extrase din răni și fișele medicale ale victimelor.
-
La București, pe 22 decembrie, Securitatea renunță să-i mai apere pe Ceaușești, părând că trece de partea revoluției. În mod suprarealist și cinic, Iulian Vlad, capul Securității, și Ștefan Gușă conducătorul operativ al Armatei, ambii mânjiți de sângele pe care îl vărsaseră până ieri Securitatea și Armata la ordinele lor, conduc acum lupta împotriva teroriștilor.
-
În realitate, Securitatea a jucat la două capete. Numeroși membri ai USLA s-au conformat după 22 decembrie planului privind lupta de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic (adică de revoluționari și de Armată, trecută deja de partea poporului), trăgând din diverse puncte asupra unor obiective importante (MApN, Televiziune, CC, unități militare). Scopurile erau multiple: a) să favorizeze, eventual, o improbabilă revenire la putere a lui Ceașcă; b) să țină Armata și revoluționarii în cazărmi și în anumite puncte, astfel încât oamenii Securității să poată ascunde și distruge documente sensibile din sediile lor; c) să inhibe avântul revoluționar al populației, care striga deja „moarte securiștilor!”. Pe de altă parte, dacă revoluția avea câștig de cauză, Iulian Vlad și alți comandați puteau oricând pretinde că au trecut de partea revoluției și că Securitatea a depus armele din 22 decembrie.
-
După 22 decembrie sunt prinși o mulțime de teroriști, unii având arme, documente de identitate false, combinezoane negre și tot tacâmul din dotarea USLA. Toți sunt liberați urgent fără cercetări, în urma unor intervenții misterioase.
-
Marea lovitură de maestru a Securității a fost ștergerea urmelor. Dacă în decembrie 1989 – ianuarie 1990, consensul public era că teroriștii fuseseră securiști, s-a lansat curând legenda miilor de turiști din URSS veniți să aducă la putere gruparea filosovietică Iliescu-Militaru. Niciun asemenea turist nu a fost prins, toți teroriștii capturați în decembrie fiind securiști români, cu excepția documentată a câtorva studenți arabi și palestinieni de pe la școli ale Securității. Varianta lansată în final de procuratură a fost că, de fapt, nici nu au existat teroriști, victimele fiind cauzate de focul fratricid declanșat de soldați și revoluționari, care s-au împușcat „ca proștii” între ei.
-
Cea mai cinică și eficientă mișcare a fost transformarea, sub pulpana lui Iliescu, în ianuarie 1990, a ofițerilor de securitate din Direcția a VI-a în procurori militari, care urmau să ancheteze actele teroriste din decembrie 1989! Cu lupul paznic la oi, nu este de mirare că adevărul a putut fi apoi modelat după plac, cu probe dispărute de la dosar, cu martori intimidați, cu distorsionarea declarațiilor. În plus, opinia publică a fost influențată de ziariști cu vechi state de turnători la Securitate (Cristoiu-Coroiu, Sorin Roșca Stănescu, muncitorii lui Voiculescu-Felix etc.) sau doar în căutare de senzațional ori naivi (Cartianu).
A fost nevoie să vină un inginer și doi istorici de bună credință ca să ni se reașeze sinapsele. Să recunoaștem, deși am intuit din prima clipă adevărul elementar că terorist = securist, am cedat aproape toți în fața narațiunii conspiraționiste care ne gâdila sentimentele antisovietice și antiiliesciene, fiind și sub presiunea mediatică neîncetată ce avea ca singur scop spălarea Securității. Țin minte că am citit într-o revistă de istorie senzaționalistă niște fragmente din jurnalul de pușcărie al lui Iulian Vlad, șeful Securității, și aproape că-mi venea să-mi spun: „ce tataie de treabă, ăsta aproape că a fost un dizident, abia aștepta să scape de dictator și de Securitate!” Noroc că știam zicala din bătrâni: „Pe securiști să nu-i crezi nici când îi vezi morți și putreziți”.
Citiți această carte. Merită să investiți câteva zeci de lei pentru a afla adevărul despre societatea noastră, în care mulți dintre cei ce-au împușcat oameni în decembrie 1989 se plimbă printre noi (găsiți câteva nume în carte) în timp ce noi le plătim salarii și pensii speciale de generali, procurori și generali-procurori. (Nicolae Damaschin)
colonelul de militie Ghircoias
Da, așa este, mulțumiri.