Sper că ați văzut vreodată la un colț de stradă jocul de atenție și îndemânare numit Alba-neagra. Sub privirile fascinate ale unor gură-cască (nu toți naivi, unii fiindu-i chiar complici), guralivul din spatele cartonului pus pe un cazan de gunoi învârte trei căpăcele de bere iar tu trebuie să ghicești – contra cost – sub care dintre ele este bobul de fasole. Pare simplu, sunt numai trei opțiuni, doar ai văzut cu ochii tăi că bobul a fost vârât sub unul dintre căpăcelele pe care maestrul le plimbă pe carton cu degete slinoase, în timp ce te amețește cu vorbăria. E destul să urmărești cu atenție capacul bun și să-l indici la sfârșit. Surpriză, sub capac nu se află nimic! Mărești miza și alegi unul dintre celelalte două capace rămase. Necâștigător! Îl acuzi pe stăpânul capacelor de manevre necinstite și – surpriză din nou! – câțiva din public te ceartă, îți explică ce corect e băiatul care învârte bobul și te sfătuiesc să pleci dacă nu-ți convine. În mod miraculos, niciun polițai nu trece pe acolo.

Escamotarea adevărului, dublată de tonul apăsat, lansarea de ținte false, pe care complicii și naivii jură că le-au văzut, totul spre profitul personal al celui care ascunde bobul de fasole al realității – oare unde am mai văzut toate astea? Chiar în cartea Martei Petreu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, pe care Laszlo Alexandru o demontează cu minuție de ceasornicar în recentul său volum Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la Cuvîntul, publicat de Editura Cartier și Editura Institutul „Elie Wiesel”.

Sarabanda deceniilor, sau o carte despre o carte despre o carte

S-o luăm de la dooșopt. 1928: Cam prin vremea aceea, Mihail Sebastian începe să colaboreze la ziarul Cuvântul, care, sub conducerea lui Nae Ionescu, autorul Rozei Vânturilor (autodefinitoriu titlu!), a cunoscut între anii 1929 și 1934 fluctuații ideologice după cum bătea vântul politicii, pentru care ar putea fi invidiat de publiciștii de azi. Colaborarea lui Sebastian încetează la scurt timp după ce ziarul o ia razna pe arătura legionarismului, apariția fiindu-i suspendată. În anii următori, Sebastian se limitează la ținerea unui jurnal intim (cu sincerități care sugerează că nu ar fi intenționat sau sperat vreodată să-l publice), la traduceri pentru subzistență și la scrierea unor piese de teatru. Jurnalul a dormit cinci decenii, fiind publicat la Humanitas abia în 1996 și având un efect brizant asupra reputației unor figuri de prim plan ale culturii interbelice și postbelice. Martorul Sebastian nota cu amărăciune rinocerizarea unor intelectuali de calibrul lui Eliade și Cioran, trecuți în tabăra legionarismului, precum și compromisurile morale ale multor altora. Revelația lucidă și nemiloasă a stârnit valuri după apariție, mai ales că unele dintre figurile demitizate erau privite în anii nouăzeci ca proptele de seamă în lupta împotriva totalitarismului (întruchipat în special de comunism). Din motive știute numai de ea și intuite de oricine i-a citit cartea, Marta Petreu a simțit nevoia să publice, treisprezece ani mai târziu, un volum în care și-a propus din titlu să-l dărâme pe autorul Jurnalului pentru ca – indirect – să repereze onoarea celor a căror micime morală fusese devoalată de Sebastian. Mai trec cincisprezece ani și Laszlo Alexandru se apucă să dezamorseze pocnitoarea publicistică a Martei Petreu, punându-i sub lupă făcătura, metodele ingenios-nedemne și încercând chiar să-i afle mobilurile care au îndemnat-o să întoarcă adevărul pe dos.

Căci, așa cum sesizează cu acuitate Laszlo Alexandru, efortul de demolare întreprins cu buldozerul de Petreu nu are a face cu acea lună și jumătate când Sebastian a mai colaborat (cu texte la fel de echilibrate ca până atunci) la o gazetă devenită extremistă după ce fusese deschisă anterior oricăror orientări, mai degrabă democratice. Beția ideologică de care s-a lăsat cuprins Diavolul, Nae Ionescu, pe la finalul anului 1933 nu avea cum să-l contamineze retroactiv pe Sebastian, făcându-l să devină prolegionar pe jurnalistul evreu lucid, subtil, profund democrat și european. Oricât s-ar încrâncena Marta Petreu să trunchieze citate, să ignore firul consecvent democratic al scrierilor lui Sebastian, demonstrația nu-i iese și, mai ales, efortul nu se justifică. Să nu ne amăgim: singurul lucru care ar putea să justifice ura autoarei ascunsă prost sub morga profesorală este faptul că Jurnalul, care acoperă anii 1935-1945, i-a spart niște idoli de lut.

Și, chiar înainte de a-i sfărâma idolii, Sebastian, obișnuit deja cu atacurile de acest fel, i-a adresat o replică viitoarei sale detractoare, de parcă i-ar fi citit cartea ce avea să fie scrisă abia peste șapte decenii: „Numai primul pas spre dezordinea morală e greu: restul vine de la sine, din inerție, din exasperare. O singură minciună te obligă la un întreg sistem de minciuni, o singură invectivă, la o ploaie de invective. Mi-am urmărit zi de zi, în tăcere, combatanții și m-a interesat ritmul deznădăjduit cu care le creștea furia, până la forme convulsive. S-ar fi spus că e un concurs de devastări intelectuale, o probă de huliganism moral, o goană după cuvântul cel mai tare, după falsul cel mai violent, după insulta cea mai cruntă. N-a rămas piatră nearuncată, n-a rămas injurie nerostită. … în cazul de față, s-a procedat cu o așa de radicală lipsă de scrupule, încât de multe ori ezitam între dezgust și amuzament… Cu un dram de vervă și un car de rea-credință ce nu se poate dovedi? Totul, absolut totul.” (Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, București, Humanitas 1990).

Laszlo Alexandru face un impresionant gest de repunere pe picioare a adevărului pe care Marta Petreu a încercat să-l răstoarne. Efortul și metoda autorului sunt admirabile, nu vreau să mă gândesc câte ore de bibliotecă i-au trebuit (nu că s-ar simți neacasă prin biblioteci) ca să se documenteze. O face firesc, din reflex etic și cu instrumentele profesorului care a publicat deja peste douăzeci de volume proprii, fără a mai socoti zeci de traduceri și apariții  în volume colective. Specialist în și pasionat de Dante, știe să identifice monștrii și făcăturile din bolgiile de carton presat create de Marta Petreu. Doar că astfel n-a ieșit o documentare anostă, ci o polemică vie, plină de umor amar, care ne readuce în față atmosfera încărcată a anilor 30-40. La fel ca o hologramă, cartea de față păstrează în fiecare fragment, oricât de mic, imaginea de ansamblu, informația tridimensională întreagă. Și parfumul epocii, în orice pagină. Tot pe principiul holografic funcționează și motto-ul, citatul cu care debutează volumul, în care Sebastian își descrie experiența de la un meci de box. În ring, combatanții se luptau pe viață și pe moarte, sub privirile spectatorilor electrizați. Tot spectacolul era aruncat însă în derizoriu și vulgaritate de urletele nelalocul lor ale unei femei care își încuraja favoritul cu îndemnuri de felul: „Dă-i, Vasile, arde-l, Vasile!” După cum mărturisește autorul, acest motto e partea lui preferată din cartea pe care a scris-o. El concentrează în câteva rânduri situația creată de Marta Petreu.

Citiți însă toată cartea, nu doar motto-ul. Veți vedea, ca într-un panopticum, huliganii anilor treizeci defilând acum cu creioane în loc de bâte și practicanții de Alba-neagra ai anilor nouăzeci. Doar că e cu happy-end, de data asta: Laszlo Alexandru o ia cu penseta pe distinsa profesoară și ne arată frumusețea ei interioară prin lentila microscopului.

Nicolae Damaschin

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentPovestea vieții
Articolul următorThe Boringman

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here