La coloane, în faţa Gării de Nord, am văzut prin geamul troleului cum un bişniţar voinic îi trage un pumn în faţă unui ins mai pirpiriu, apoi începe să‑i ardă cu sete şuturi în cap celui căzut la pământ.
Din elasticitatea cu care lovea răzbătea un singur mesaj: nu doar că nu‑mi pasă dacă te omor, dar mi se rupe şi de consecinţele legale.
Se vedea că ultima grijă a bătăuşului era că ar fi venit vreun miliţian să‑l ia la întrebări. Pentru claritate, asta se întâmpla în anii de isterie ceauşistă, în care inginerul Gheorghe Ursu a fost arestat şi omorât în puşcărie de vecinii de celulă doar pentru că ţinuse la serviciu un jurnal personal în care comenta ironic epoca respectivă. Erau zilele în care pe străzi umblau patrule compuse din poliţişti cu kalaşnikoave, câini, şi câte două ajutoare din rândul salariaţilor de la diverse întreprinderi bucureştene, gata să ducă la secţie pe oricine ieşea din rând.
Nu era greu de înţeles de unde provenea siguranţa de sine a bătăuşului de la gară.
Aproape sigur, era omul miliţiei, tolerat în activităţile lui, în schimbul unor turnătorii.
Mă urmăreşte şi acum scena şi senzaţia că şuturile în gură le încasasem cumva şi eu, împreună cu ceilalţi privitori, şi nu de la bişniţarul agresiv, ci direct de la statul român.
De atunci şi până acum, simbioza dintre putere şi infractori s‑a dezvoltat în spirale exponenţiale, ajungând la înălţimi de nevisat.
Astfel, un sfert din membrii parlamentului României aveau anul trecut probleme cu justiţia. Iar mulţi dintre cei care nu au încă asemenea probleme nu le au doar fiindcă parlamentarii nu pot nici măcar să fie anchetaţi fără aprobarea unor comisii compuse din – surpriză! – parlamentari. Şi fără votul majorităţii colegilor lor parlamentari.
Ministrul infractorilor, Tudorel Toader, spunea despre recenta slobozire din puşcărie că „este mult, mi‑a depăşit aşteptările“.
Eu aş zice că e puţin. Chiar şi cu cele câteva mii de hoţi care se plimbă acum
liberi printre noi, procentul de infractori la nivelul întregii populaţii este mult mai
mic decât cel din Forul Legislativ al Ţării.
Anul trecut erau 140 de parlamentari cu probleme penale curente. Din 588.
Ca să‑i ajungem din urmă pe parlamentari, ar trebui ca, din patru persoane
care stau la o masă la restaurant, una să fie penală. Ca, din patru nou‑născuţi, unul să iasă la lumină palmând la spate pontoarca sau şuriul. Ca fiecare al patrulea apartament de la fiecare etaj al fiecărui bloc din România să fie locuit exclusiv de indivizi certaţi cu legea, de la ma‑mare la nepoţel. Iar preşedintele de bloc şi administratorul să fie condamnaţi definitiv.
Slab, Tudorele. Chiar dacă i‑ai uşui din celulele ţării pe toţi cei 27250 de puşcăriaşi, tot n‑ai ajunge decât la mai puţin de 14% răufăcători în rândul populaţiei.
Departe de proporţia de unul din patru, între cei pe care i‑am votat ca să ne voteze legile. (N.D.)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here