Horia Mihail – născut și trăit în Brașov, studiat în România, America și Italia, aplaudat cam peste tot, în Malaezia, Japonia, Argentina, ba chiar și prin București – îmbină talentul cu spiritul întreprinzător, organizează turnee și evenimente neconvenționale și face toate aceasta în surdină, cu o modestie ale cărei resorturi am încercat să le găsim stând de vorbă între o repetiție și un concert.

Kamikaze: Domnule Horia Mihail, vă mulțumesc că v-ați găsit timp pentru această discuție în programul dumneavoastră atât de plin. Întind puțin coarda și vă rog să ne explicați ce este ROBOR?

Horia Mihail: ROBOR este un indice stabilit de către piața bancară; este practic un coeficient care se stabilește în funcție de oferta și cererea de lichidități de pe piața interbancară românească. Nu are legătură prea mare cu Banca Națională, cum foarte mulți cred, fiindcă Banca Națională este doar un arbitru. Cred că răspunsul, pentru un pianist, e destul de adecvat.

K: Acum nu vreau să fac pe naivul, știam dinainte că o să-mi răspundeți mai corect decât mi-ar fi răspuns domnul Mugur Isărescu dacă l-aș fi întrebat ce e muzica.

H.M.: Aici va trebui să vă contrazic, fiindcă domnul guvernator are o cultură, alta decât cea economică, foarte vastă.

K: Se poate, am dat așa, un exemplu la întâmplare cu dl. Isărescu. Dar v-am întrebat asta fiindcă voiam să-mi verific cumva o părere mai veche a mea, anume că artiștii sunt și foarte buni manageri.

H.M.: Depinde de artiști și depinde de locul unde-și desfășoară activitatea. În România, într-adevăr, un artist are nevoie să fie și manager deoarece, iată, la aproape 30 de ani de la evenimentele din 1989, acest „business” nu s-a sedimentat, nu există acel intermediar între artiști și prezentatorii de evenimente. Motiv pentru care o parte dintre noi am fost nevoiți să întreprindem și aceste activități manageriale. Din fericire, mie-mi place acest lucru, am absolvit un liceu la secția reală, liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, care m-a făcut să am o gândire oarecum mai pragmatică. Aici intervine și experiența de 10 ani pe care am avut-o în Statele Unite, unde pragmatismul tipic american mi-a fost insuflat de către cei cu care am avut de-a face, precum și faptul că provin dintr-o familie în care jumătate, adică tatăl meu, a lucrat în mediul bancar. Probabil c-am moștenit câteva gene de acest tip, iar în ultimii ani am tot inventat lucruri dintre care unele au avut un mare succes.

K: Cred că ați moștenit acele gene, am înțeles că prima dumneavoastră experiență a fost mai degrabă managerială decât muzicală, când dirijați și vindeați bilete la o vârstă foarte mică.

H.M.: Foarte corect, nu știam la ce vă referiți. Într-adevăr, la cinci ani, neavând idee că voi deveni muzician, împreună cu sora mea am conceput această activitate managerială și culturală în sufrageria casei unde locuiam împreună cu bunicii, iar spectacolele erau de mare succes din punct de vedere financiar când aveam foarte mulți oameni în vizită, mătuși, străbunici și așa mai departe. Asta se-ntâmpla foarte demult, aveam vreo cinci-șase ani iar sora mea mai mică vindea biletele. Țin minte și suma, costau trei lei și le desenam pe bucățele de hârtie. Ce făceam eu acolo, dirijam cu o andrea din lemn a bunicii mele, discuri de vinil pe care mi le cumpăraseră părinții, simfonii de Beethoven, de Brahms și așa mai departe.

K: Dacă ați fi ministru al economiei ați reuși să cântați la buget la fel de neconvențional cum cântați la pian? Am văzut că uneori băgați o mână printre corzi, pianul devine harpă sau contrabas.

H.M.: Am făcut astfel de lucruri, în special când cântam cu Ion Bogdan Ștefănescu, voi face asta și la o piesă modernă pe care o cânt cu o foarte talentată compozitoare și pianistă din Republica Moldova, Lidia Ciubuc. Întrebarea dumneavoastră este foarte interesantă… Economia nu permite atâtea improvizații cum cere, de fapt, arta. Acolo lucrurile sunt mult mai precise și responsabilitatea pe care o are un economist față de o țară întreagă este foarte mare. Eu împart meseriile, printre altele, în două mari categorii: cele din care „se moare” și cele din care „nu se moare”. Un pilot de avion, un constructor de mașini, un economist poate lua decizii care pot duce, în caz extrem, chiar la decese, pot produce avarii grave în societate sau pentru unii oameni. Un pilot de avion, dacă ia o decizie greșită, poate să omoare întregul echipaj și călătorii. Ei bine, un pianist n-are cum să omoare pe nimeni. Cele două activități sunt diferite din punctul acesta de vedere.

K: Dar apropo de stilul acesta al dumneavoastră, pianul aproape că vorbește, devine un pian vorbitor. Urmăriți conștient acest efect? N-am văzut la niciun alt pianist asemenea tehnică. Cum ați ajuns la ea?

H.M.: E greu de spus. Am încercat, pe cât se poate, să transform un instrument de percuție, fiindcă pianul este un instrument de percuție, într-un instrument cât mai aproape de vocea umană. Acum n-aș putea să intru în detalii tehnice, dar atâta timp cât vrei să ajungi la un rezultat, găsești și căile practice de a ajunge la el.

K: Prin asta mi-ați luat întrebarea următoare, un mare dirijor, cred că Bernstein, spunea că o orchestră bună trebuie să sune ca un singur instrument, ba mai mult, că acel singur instrument trebuie să fie, de fapt, o voce umană.

H.M.: Exact, vocea umană este instrumentul perfect și toate instrumentele, de fapt, nu fac altceva decât să reproducă vocea umană sau alte sunete care există în natură.

K: Dar am ascultat pianiști foarte celebri din întreaga lume care îmi par adepții școlii de interpretare „plonc-plonc”. Ce vă face să fiți așa departe de acel stil? Ați urmărit în mod special sau e vorba de altă sensibilitate? Cum se face departajarea asta?

H.M.: Sincer să fiu, nu știu să vă răspund. Nu știu dacă alți pianiști aleg acest lucru sau pur și simplu n-au reușit altfel, însă mie mi-au plăcut foarte mult pianiștii care s-au îndepărtat de această tehnică mai dură și am urmat exemple precum Radu Lupu, Valentin Gheorghiu, ca să mă refer doar la pianiști români, categoric Dinu Lipatti, iată al treilea pianist român la care n-o să auzim niciodată un atac dur decât în cazurile în care acest lucru este solicitat de către partitura muzicală.

K: Puteți să-mi spuneți care au fost cei mai importanți factori care v-au ajutat să ajungeți la acest nivel de performanță și, eventual, cu ce v-ați ales după studiile cu maeștri din America și Italia?

H.M.: De peste tot am învățat foarte multe lucruri, inclusiv din faptul, așa cum spuneam mai devreme, că în loc să merg la un liceu de muzică, am fost la unul de matematică-fizică, am învățat alt tip de mentalitate și am avut de-a face cu oameni care mi-au echilibrat cumva latura artistică, boemă.

K: Scuzați-mă că vă tai puțin răspunsul. Legat de matematică-fizică, faceți o legătură între frecvențe și sunete, vedeți o notă muzicală așa, ca la osciloscop?

H.M.: Până la un punct, repet, până la un punct, muzica este o știință exactă. Până în momentul când intervine latura improvizatorică, latura care nu ține de exact, ci de interpretabil, de ambiguu. Altminteri, dacă avem 1+1, în sistemul de numerație cu bază zece, este doi, nu este altceva. Rămânând în zona matematică, putem ajunge la niște noțiuni care sunt mai puțin clare pentru mintea umană, cum ar fi ideea de infinit. Noi le acceptăm doar conceptual, dar nu credem în ele, n-avem puterea să credem. Bun, în muzică sunt cu totul alte elemente care fac lucrurile interpretabile. Cum spuneam, aceste ambiguități care provin din geniul anumitor compozitori, nu toți au acest geniu de a da informații exacte până la un punct și apoi aproximative, de la un punct încolo. Ei bine, tocmai această aproximație, care de multe ori se abate de la regulă, creează acea ambiguitate ce devine interpretabilă.

K: De fapt, și despre matematică se zice că este exactă în măsura în care nu are legătură cu realitatea și are legătură cu realitatea, în măsura în care nu este exactă. Ca să revenim la întrebarea anterioară, cu ce v-ați ales după studiile cu maeștrii din America și Italia?

H.M.: Am avut foarte mulți oameni de la care am furat meseria, fiindcă această meserie se învață, dar se și fură, profesori cu care am studiat și artiști cu care am colaborat pe scenă, oameni de la care am luat câte puțin, câte puțin. Sunt rezultatul mai multor entități artistice, am luat de la fiecare ce am avut nevoie și am avut norocul de a întâlni oamenii potriviți la timpul potrivit. Spuneați de acest sunet de pian cântat, vocal aproape. Ei, ultimul profesor pe care l-am avut la Boston University, Anthony di Bonaventura, era un tip foarte exact, foarte calculat, la el totul era farmaceutic, nu-l credeam în stare – și era la sfârșitul studiilor mele cu domnia sa – să-mi spună: „Pianul tău a avut 98 de ciocănele în loc de 88, adică cele 88 ale lui plus cele zece degete ale mele. Încearcă să-ți imaginezi că degetele tale se prelungesc în clape, cum clapele devin o prelungire a degetelor.” Nu-ți spune nimic lucrul acesta, dar, dacă te apuci să cauți în studiul de acasă, având această imagine în minte, găsești variantele fizice pe care apoi le explici, cum se întâmplă de ai sunetul ăla și nu sunetul celălalt. Ce-ai făcut tu din punct de vedere fizic.

K: Și de la oamenii de pe stradă din America ați prins ceva în formarea muzicală? Sau doar în cea managerială?

H.M.: Timpul din America e atât de îndepărtat acum, au trecut deja 17 ani de când am ales să trăiesc din nou în România, nu mai știu care e experiența de acolo și care e cea de aici. Știu eu, poate din Buenos Aires sau din Kuala Lumpur, din diverse zone ale globului. Fiecare experiență, fie că este de pe scenă, sau din sala de studiu, sau momentul de acum, faptul că stăm de vorbă, ne duce mai departe, ne schimbă. Câteodată la nivel profund, câteodată mai superficial, dar nu rămânem la fel. Nerămânând la fel, nici rezultatele noastre nu au cum să fie identice. Mie asta-mi place în ceea ce fac acum din punct de vedere artistic. Na, chiar dacă am o piesă pe care am cântat-o de o sută de ori, ea a fost nouă de o sută de ori și va fi nouă de încă o sută de ori. Avem această capacitate și necesitate de a improviza, de a recrea opera de artă de fiecare dată. Practic, noi readucem la viață o energie latentă, energie care există în univers cine știe de când, a fost captată de compozitor, scrisă în niște note care par moarte însă, în momentul în care intervine interpretul, acesta le redă viață. Această energie poate fi acceptată sau nu de către auditoriu, consumată cu ghilimele de rigoare, de public. Practic, este un transfer de energie care se întâmplă la nivel cosmic de când există lumea și va continua să se întâmple.

K: Ziceți că de fiecare dată cântați altceva fiindcă faceți, poate, puțin altfel. Dar cred că și atunci când cineva ascultă un disc de două ori nu ascultă aceeași muzică.

H.M.: Bineînțeles, și actul de a asculta este la fel de activ, e ceea ce spuneam mai devreme, fiecare experiență ne aduce un pas mai departe, nu știm unde, dar ne duce în alt loc.

K: Despre pesedeu ați putea cânta la pian? Ați putea să-l faceți pe un extraterestru să înțeleagă ce este asta prin muzică?

H.M.: Nu. Nu amestec lucrurile. Am o părere foarte clară și concisă despre crezurile mele politice ideale sau cele pe care le-aș gândi drept ideale pentru România în acest moment, iar idealul meu ideologic diferă de idealul pe care-l consider bun pentru România în acest moment. Am o gândire liberală, dar liberalismul în acest moment nu-și prea are sens și loc în România. În același timp, vreau să fac o distincție foarte clară între politic, economic și artă. În momentul în care cânt, nu prea mă interesează cine-i prim-ministru. N-are nicio relevanță. În același timp, am opiniile mele în afara pianului. Am fost foarte implicat, mai ales în perioada 89-90, chiar am fost participant activ la revoluția din decembrie 89, însă, spre deosebire de alții, n-am solicitat niciun fel de certificat de revoluționar, la fel, de altfel, ca foarte mulți cunoscuți. Nu mă interesează, dar îmi dau seama acum, după 30 de ani, că am făcut o mare prostie, că era să mor fără sens.

K: Unde, în București sau în Brașov?

H.M.: Și în București, și în Brașov. Aveam doar 18 ani și maică-mea a înțeles ce făceam, manifestam aici, în București și m-a trimis cu forța la Brașov și am continuat acolo.

K: Liberalismul nu prea-și merită numele în România…

H.M.: La nivel ideologic, da. În România n-au existat niciodată ideologii clare. În momentul în care stânga își dă mâna cu dreapta, fără a fi vorba de cauze naționale, ci de clici, de cauza unei clici sau altei clici…

K: Pe mine mă șochează că unii îi acuză pe pesediști că ar fi comuniști. Asta e o prostie imensă, probabil că ceasul de la mâna lui Dragnea e mai scump decât pianul la care cântați dumneavoastră! În curtea lui ar încăpea lejer Ateneul Român! Și dacă îl faci comunist, îi aduci voturi, îi faci reclamă nemeritată și gratuită.

H.M.: Ei, aici avem o problemă de legislație. În America, în momentul în care ți-ai cumpărat o mașină de 100.000 de dolari și nu poți justifica acei bani, vine fiscul. Nu trebuie să te denunțe nimeni. Aici sunt politicieni care au salariul de 2-3000 de euro și au bogății de milioane, de zeci de milioane. Problema e de legislație.

K: Și dincolo de legislație, parcă nu dă bine, atunci când ești politician sau popă să vii cu ditai tancul de mașină.

H.M.: Dacă ești politician și ai avut business-urile tale, treaba ta. Uite-l pe Berlusconi, o fi furat el ca politician, dar el era oricum bogat dinainte. Poate să aibă orice ceas.

K: Știu că faceți multe pentru promovarea muzicii și sunteți implicat în atâtea acțiuni, atâtea proiecte cu mari muzicieni români. Cum se face că sunteți atât de modest, vă mențineți un profil foarte discret, iar pe scenă parcă abia așteptați să se termine aplauzele și să plecați?

H.M.: Uite, nu mi-am dat seama de acest lucru. Nu, îmi place să fie aplaudat. Probabil că în momentul când se termină o piesă, nu ies imediat din starea aia. Mai durează, câteodată, ore în șir până ies cu adevărat din atmosfera, din starea respectivă. Probabil că asta e explicația.

Da, într-adevăr, am promovat și promovez muzica pe care o fac împreună cu colegi și buni prieteni de-ai mei. Mai nou, am făcut un pas mai departe, sunt inițiatorul și organizatorul principal al unui festival numit TAMTAM, care va avea loc în vară la Brașov, nu e numai muzică, nu e numai muzică clasică, sunt și arte vizuale, teatru, film și dans. Încercăm prin asta să trezim puțin orașul care a rămas în această privință în urma altora din România și din Europa. E o nouă întreprindere a mea, foarte grea, dar am încredere în echipa pe care am format-o. Sunt mai mulți oameni din diverse zone, prieteni în marea majoritate, pe care i-am convins să se alăture. E vorba de Dan Oprea, care de ani buni organizează tot felul de evenimente în Brașov, concerte de jazz, expoziții. Altul este Andrei Pena, ultima lui găselniță fiind publicația „Ziarele României Mari”, 52 de numere cu facsimile din ziarele perioadei interbelice.

K: Am văzut ieri la chioșc, când am cumpărat revista Kamikaze și m-am speriat, am crezut că a înviat revista România Mare, am zis că s-au înmulțit, că i-ai tăiat un cap și au crescut mai multe.

H.M.: Mai e un coleg pianist Dragoș Dimitriu, care este foarte activ, foarte tânăr, 28 de ani, e activ la Viena, are o orchestră de tineret, o firmă de management. Mai sunt și alți oameni și lucrăm la acest proiect. De altfel, sunt foarte bucuros că în această perioadă, după jumătatea lunii mai, programul de concerte se rărește pentru că voi avea nevoie de timp și energie pentru acest festival, care e un nou „pui”, să spunem, al meu.

K: Diseară aveți Concertul nr. 1 de Rahmaninov la Sala Radio.

H.M.: E adevărat.

K: Considerați că e valabil și în muzică ceea ce se spune în literatură, că dintre toate curentele artistice, romantismul a îmbătrânit cel mai urât?

H.M.: Nu-i așa.

K: Nu-i așa în literatură sau nu-i așa în muzică?

H.M.: Nu-i așa în muzică. Depinde acum și cât de romantică este considerată muzica lui. Rahmaninov este un caz cu totul și cu totul special prin prisma faptului că a trăit relativ târziu, el a murit în 1943, a trăit și în Statele Unite, s-a intersectat foarte mult cu alte curente. Atunci, muzica lui este romantică și nu este romantică. E un anumit tip de romantism.

K: Liturghiile alea cum sunt, romantice?

H.M.: Absolut fantastice! Nu le-aș putea categorisi. E o muzică cu totul aparte. Te gândești că a fost contemporan cu Prokofiev, care e o altă lume. Prokofiev a murit cu zece ani mai târziu, în 53, de fapt a murit în aceeași zi cu Stalin, drept pentru care dispariția lui a trecut neobservată. În fine, vorbim de sfârșit de secol 19, început de secol 20, o perioadă foarte aglomerată. Cele două războaie, Imperiul Țarist a devenit Uniunea Sovietelor, Cortina de Fier, Războiul Rece. O groază de lucruri care s-au petrecut în acea perioadă. Și expresia artistică a fost la fel de tumultoasă și multiplă. Au luat naștere o groază de forme de expresie, nu doar în muzică, în toate artele.

Cum să spun, lucrarea, la aproape o sută de ani de acele vremuri, nu poate decât să ne bucure prin multitudinea de stări, de forme pe care le avem noi, ca interpreți. Hai să ne gândim cum era cu trei sute de ani în urmă: era un singur mod de a te exprima artistic.

K: Dar ce mod!

H.M.: Foarte frumos! Dar era unul singur.

K: Viața e așa de scurtă, că eu m-aș mulțumi să ascult numai Mozart și Bach. Cum e și cu aproape toată dramaturgia românească de acum! Ce rost mai are, după Caragiale și Sebastian, să mai vii cu ceva așa strident, așa de fals?

H.M.: Modernismul are multe probleme. Mă refer la compozitorii contemporani. S-a născut această idee de originalitate cu orice preț. Dar totul se va cerne. Nu te obligă nimeni să asculți X, Y, Z. O să vedem peste 10, 20, 30 de ani cine se mai cântă. Și pe vremea lui Mozart existau o groază de compozitori de curte care scriau muzică proastă. Suna aproximativ la fel, era un singur limbaj pe vremea aceea, dar au fost dați uitării, pe bună dreptate. Și noi acum, în 2019, vom lăsa doar câțiva pentru generațiile viitoare, nu mii sau zeci de mii.

K: Nu am ceva împotriva modernismului, de exemplu sunt fan al lui Andrew Lloyd Weber. Dar unele parcă nu-și au locul.

H.M.: Aici vorbim și de interpretări. Am fost la un moment dat cu fiică-mea la O scrisoare pierdută la nu vreau să spun care teatru și a trebuit să plec. Nu doar mesajul, dar și textul era viciat în cel mai grosolan mod cu putință. Nu e în regulă să auzi actori înjurând la O scrisoare pierdută. Asta-i originalitate cu orice preț. Și eu nu cred în așa ceva.

K: Cum schimbă cei de la Kaufland locul rafturilor doar ca să aibă activitate.

Despre ce ați dori să mai vorbim? Aveți preocupări atât de diverse încât poate e mai bine să vă las pe dumneavoastră să vă puneți singur ultimele întrebări.

H.M.: În ultima perioadă sunt foarte atras de natură și de activitatea fizică, sunt membru al unui club de oameni care merg pe munte, se cheamă Carpamont. Anul acesta avem în plan să urcăm toate vârfurile de peste 2500 m din România. Prima dată m-am suit pe munte acum 5 ani, în 2014. Am descoperit o lume fascinantă, îmi place la nebunie, și încerc să-mi fac programul astfel încât să mă bucur și de acest lucru.

Sunt foarte interesat și preocupat de ecologie, nu într-o formă extremă. De exemplu, acum am o mașină diesel și vreau s-o vând cât mai repede și să iau una electrică. Părerea mea e că dacă n-avem grijă fiecare dintre noi, de pildă, într-un oraș care e murdar, murdăria respectivă provine din neatenția fiecăruia de a arunca un chiștoc sau mai știu eu ce. Uite, am fost în Japonia. Oamenii nu fac așa ceva. Până și când fumează pe stradă, scrumează în scrumiere portabile. Ăsta e un nivel de civilizație spre care mi-ar plăcea să tindem. Dar, până acolo mai sunt foarte multe lucruri. De exemplu, am fost anul trecut pe așa-zisul munte Găina unde, împreună cu un prieten, am strâns cam doi metri cubi de gunoaie de pe o suprafață de 150 pe 150 metri, deci nu mare. Aș face orice-mi stă la îndemână să-i fac pe oameni să ia exemplul celor care sunt mai conștienți de locul în care trăim. Cred că puterea exemplului este foarte importantă. Bine, până în momentul în care te înjură unul. Mi s-a întâmplat, a aruncat unul o hârtie pe stradă și i-am spus că i-a căzut ceva. Omul m-a înjurat.

K: Tot e un progres. Acum zece ani, poate vă trăgea și-o palmă. Acum v-a înjurat, peste zece ani poate că nu vă mai zice nimic, peste douăzeci, se apleacă și și-o culege. Peste 30 de ani nici nu o să mai simtă nevoia să o arunce pe jos. Domnule Horia Mihail, vă mulțumesc pentru această discuție atât de frumoasă!

Later edit: Am fost vineri seară la concertul de la Sala Radio (recunosc, cu invitațiile oferite cu generozitate de domnul Horia Mihail – dar asta numai fiindcă biletele erau epuizate) și am văzut că omul a avut dreptate și pe partea economică, și pe cea artistică. Sala Radio era arhiplină, ceea ce nu prea se întâmplă, iar publicul a fost încântat de concertul lui Rahmaninov, deși acest compozitor nu e nici Guță și nici măcar Mozart.  (Nicolae Damaschin)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here