Plină de fotbaliști certați cu mingea și cu talentul și ajutată cu nesimțire de arbitri, Oțelul Galați e pe cale să se transforme în cea mai antipatică echipă care a cîștigat titlul în istoria recentă.

Dată fiind apropierea profesională și umană de niște băieți din zona Brăila-Galați, am văzut din tribună mai multe meciuri recente de-ale Galațiului. La început țineam cu Oțelul sincer. Sau nu atît că țineam cu ei cît uram Dinamo și Steaua (din motive evidente, eu fiind suporter al defunctei Craiova) și, mai nou, pe Poli Fulgerul Bragadiru Timișoara, o fostă echipă din București înfiată instantaneu de cei mai idioți suporteri din țară: timișorenii. Duminică, însă, voi fi cel mai mare suporter al Fulgerului Bragadiru la meciul cu cea mai de căcat echipă care a stat vreodată mai mult de cinci etape pe primul loc în campionat – Oțelul Galați.

Meciurile Oțelului sînt frustrante pentru spectatorii neutri încă de la mișcările de încălzire ale fotbaliștilor gălățeni. Îți dai seama după cum dau cu latul la ”cinci contra doi” și după cum își azvîrl călcîiele dezordonat în sprinturi că cel puțin jumătate din echipă ar trebui să aibă interzis de la medicul ortoped (sau chiar de la cel psihiatru) să practice vreun sport care implică mișcare. În categoria băieților care nu au învățat încă să alerge trebuie neapărat să-i includem pe: portarul Grahovac (ceva mai puțin agil și mai nearmonios decît un baobab), fundașul Costin (un fotbalist atît de lent încît sfidează gravitația, pentru că și căderile lui sînt mai încete decît ale oamenilor normali), închizătorul Giurgiu (un caz destul de grav de diformitate fizică, de studiat în centrele medicale specializate), atacantul Marius Pena (oricînd potențial candidat la titlul de ”Cizma de aur”, trofeu acordat fotbalistului care lovește cel mai prost mingea cu piciorul din lume) și negrul Ibeh (nu m-am prins încă pe ce post joacă și de la ce sport era scouterul care a făcut mișto de băieții de la Galați). Restul fotbaliștilor de la Galați sînt cel mult mediocri, cu o singură excepție: Gabi Paraschiv, și el, din păcate, fost fotbalist.

Oțelul nu e Unirea Urziceni (o echipă despre care subsemnatul spunea anul trecut că reprezintă triumful mediocrității). Eheeei, bine-ar fi fost să fie gălățenii mediocri! Ofensiva și jocul pozitiv nu sînt singurele finețuri pe care n-o să le vedeți niciodată la Galați. La Oțelul nu am văzut pînă acum nici celelalte lucruri care-l pot face pe un spectator neutru să țină cu o echipă slabă: nici determinare, nici prospețime, nici tinerețe, nici fugă multă și, mult mai grav, nici urmă de sportivitate (aș avea cîteva exemple la acest ultim capitol, dar nu vreau să aprofundez). Mai mult, la fiecare adversară a Oțelului din campionat (exemplele cele mai recente sînt Craiova și Brăneștiul, ambele retrogradate) vezi, în meciul direct, cel puțin trei fotbaliști peste tot ce are echipa din Galați la dispoziție. Cît despre jocuri, în 95% din cazuri sînt ori foarte echilibrate, ori dominate de adversara Oțelului. Cum echipă sigur nu au, nici măcar nu-mi dau seama dacă-i Dorinel chiar așa mare antrenor sau dacă-s arbitrii chiar așa mari hoți, avînd în vedere că Oțelul e la un pas să cîștige un campionat cu care eu, unul, nu m-aș lăuda.

Ca să poți ține cu o echipă atît de tristă fără să fii din județele Brăila/Galați trebuie ori să urăști foarte tare pe contracandidatele Oțelului, ori să n-ai un simț sănătos al dreptății, ori să nu te pricepi absolut deloc la fotbal. Sau, mă rog, să te pricepi cam cît jucătorii Oțelului.

Andrei Manţog

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here