„Mă uit la campania de atac împotriva familiei şi constat cât de rău stăm la inteligenţa ironiei“

Părintele Constantin Necula e fan muzică rock şi, ca un rock‑star, poate strânge 6.000 de tineri într‑o piaţă publică, care vin special pentru el, să‑l asculte. Nu cum cântă rock, ci cum vorbeşte de pătrunzător. E drept că are şi un foarte bun Impresar, care a dat reporterului nostru ideea de a face acest interviu fix în ziua în care el, reporterul, împlinea 40 de ani. Un frumos cadou din partea Impresarului.

Reporter: Ce e viaţa, părinte? Vă întreb azi, când împlinesc 40 de ani şi când încă mă mai întreb şi eu ce o fi viaţa…
Părintele Necula: Mi‑e greu să răspund. Mai ales că eu intram în clasa întâi când dumneata intrai în lume. Diferenţa de la suzetă la abecedar nu‑mi îngăduie să dau lecţii. Cred că pentru fiecare dintre oameni viaţa e un altceva. Pentru mine e un Cine. L‑am descoperit târziu, pe la 20 de ani, pe Hristos. A fost surpriza vieţii mele, de o camaraderie incredibilă, de o mare putere în a mă inspira. Azi, după mai bine de douăzeci de ani de preoţie, ţin în inimă aceleaşi bucurii ca în copilăria şi adolescenţa mea, descopăr că mă încânt de teologie cu o bucurie luminoasă. Oamenii din viaţa mea sunt punctele incandescente ale acestei admiraţii.
Rep: Omul poate se schimbă, dar omenirea parcă nu prea. Aceleaşi greşeli de mii de ani. Mă uit cum ne îndreptăm spre un nou război mare, cum omenirea se străduie să facă bombe care pot distruge planeta întreagă. Aş spune că omenirea nu doar repetă aceleaşi greşeli, ba le şi amplifică de la o epocă la alta. Nu vă simţiţi neputincios, în ciuda conferinţelor minunate pe care le ţineţi?
Pr.N.: Uneori, noaptea, înainte de a mă ruga, făcând analiza zilei ce a trecut şi punând
dinaintea mea planul zilei de mâine. Da, sunt neputincios. Când mă rog, mă restartez sufleteşte, arunc către El greutatea zilei ce vine şi reziduul zilei ce a trecut. Le trec prin jarul nădejdii mele, păcătos, dar primesc încredinţarea curată a Dumnezeului celui Viu. E pasionant să te încrezi în Cel ce Este, evitând să te încrezi în propunerea de scenariu a ceea ce ar putea fi. Sunt creştin şi asta mă face optimist.

„Sunt prea mulţi orgolioşi pe metru pătrat în România“

Rep: Cum vi se pare România azi?
Pr.N.: Frumoasă din cale afară şi mult mai sigură decât multe alte orizonturi către care privim cu jind. Îmi pare şi rănită, foarte rănită. Sunt prea mulţi orgolioşi pe metru pătrat în România, ne pierdem omenia şi asta îmi pare extrem de grav. Nici ironici nu mai ştim să fim, suntem miştocari. Mă uit la campania de atac împotriva familiei şi constat cât de rău stăm la inteligenţa ironiei. Jignim, rănim, mutilăm sufleteşte şi apoi ne cerem drepturile care decurg din jertfa altora, din rezistenţa lor sufletească. România este încă pepinieră de sfinţi, asta este ceea ce mă ţine legat de Neamul meu şi de Cerul Ţării mele.
Rep: Ce aţi face dumneavoastră dacă aţi avea putere politică?
Pr.N.: M‑aş ruga să nu alunec în ideologii ieftine, de partid. I‑aş ruga pe colegii mei să fie muncitori, să înveţe să conducă atent şi distins, fără ifose. Ceea ce regret când mă uit la viaţa politicului românesc este că regăsesc toate gafele politicului românesc trăite de Ţară în decursul istoriei sale. Dar nu mai regăsesc geniile luminoase. Eroii ne lipsesc. Cu desăvârşire. Apoi mi‑aş dori, mult, o zi pe lună în care să nu aud de politic şi nici pe politicieni bălăcărindu‑se cu ieftina indolenţă a superficialităţii. Mă bucur că puterea mea, atâta câtă mai am, vine din altceva decât din politic. Îi îndemn pe politicieni să‑şi crească o cultură a moralei legată de Evanghelie şi să nu se mintă că modul indolent în care‑şi trăiesc alegerile n‑o să‑i coste.

„Regret foarte mult că mă tulbur încă pe atei. În fond avem atâţia atei câţi farisei i‑au întâlnit pe aceştia“

Rep: Ce aţi face dumneavoastră dacă aţi fi jurnalist?
Pr.N.: Aş munci să fiu pregătit în ce priveşte subiectele pe care le abordez. Viaţa face să fiu jurnalist, am chiar şi două legitimaţii de presă, lucru care mă face foarte apropiat de tagmă. Mă simt uneori mai apropiat de colegii mei din jurnalism decât de unii dintre aceea care‑şi ascund sub reverendă frustrările. Nu cred că e uşor să fii atent la nebunia zilei, dar e foarte important să nu faci din ea singurul mod de a‑ţi trăi viaţa.
Rep: Nu vă întreb ce aţi face dacă aţi fi patriarh… Îndrăznesc să vă mai întreb ceva, foarte intim. Care este cea mai mare performanţă la care aţi ajuns în iubirea semenului? Ar putea suna întrebarea şi aşa: Ce aţi făcut dumneavoastră cel mai greu lucru, ca creştin?
Pr.N.: Habar nu am. Un lucru e sigur. Încerc să nu‑L fac de ruşine pe Hristos. Avem un Dumnezeu straşnic şi nu vreau să‑L rănesc.
Rep: O cotesc de la interviu la interogatoriu. Nu spovedanie, că nu am căderea. Aşadar, ce vă reproşaţi că nu aţi reuşit până acum ca preot şi ca creştin?
Pr.N.: Oooo, sunt multe. În primul rând nu reuşesc că fiu un bun creştin în mărturia mea, în viaţa mea, în foarte multe lucruri care vizează nemurirea mea. Nu e uşor să fii candidat la Înviere. Regret foarte mult că mă tulbur încă pe atei. În fond avem atâţia atei câţi farisei i‑au întâlnit pe aceştia. Şi regret, profund, că nu pot munci 34 de ore pe zi. Sunt slab tare.
Rep: Sunteţi vesel, tonic, răspândiţi gândul bun. Dar sigur aveţi momente de teamă, nu i‑aş spune deznădejde. Însuşi Iisus a exclamat „Eli, Eli, lama sabachthani“. Cum arată teama şi scăderea dumneavoastră, părinte?
Pr.N.: O aşez dinaintea Mântuitorului, mai ales la Liturghie. Par absent, adesea,în slujirea de la Liturghie mai ales că  şansa de a sluji, mai mereu, cu mai mulţi colegi în sobor. Dar e momentul, suma de momente, în care reîncarc optimismul. Teama mea şi scăderea mea sunt urâte dar convertibile în harul lui Dumnezeu. Şi asta mă bucură şi mă ţine în viaţă.

„Cred că România se încadrează în rândul ţărilor cărora încă le mai pasă ce se întâmplă dincolo de gargara politicienilor“

Rep: După ce v‑am chestionat despre interiorul profund, aş vrea o analiză şi pe externul îndepărtat. Cum vi se pare Rusia, părinte? Ne‑a venit învăţătura creştină în chirilice, dar ne‑au venit şi năpastele istorice din aceeaşi zonă de multe ori. Cum rezolvăm paradoxul acesta rusesc?
Pr.N.: Iubindu‑le Sfinţii şi atenţi la politruci. Apoi, să nu uităm, noi nu am predicat în chirilică niciodată! Şi nici nu am trăit în chirilică! Să ne rugăm pentru pacea de sus şi mântuirea sufletelor noastre. Şi atât.
Rep: Ce facem cu fraţii musulmani? Personal, am fost foarte întristat că BOR‑ul a lăsat nişte bieţi creştini să îngroape oase de porc contra unei moschei. Că BOR‑ul a amânat cu un an un răspuns pe care îl avea de mult timp: acordul categoric, care excludea oase de porc şi alte trăznăi, de a face o moscheie la Bucureşti şi o biserică la Istanbul.
Pr.N.: Nici eu nu iubesc jignirea adusă celor care nu cred asemeni mie. Mai cu seamă că musulmanii din România s‑au vădit soldaţi şi camarazi în multe din evenimentele anilor în care România a devenit stat independent. Ce trebuie amendat, şi asta este obligatoriu, este politizarea cu orice preţ a credinţei, eviscerarea conflictelor globale pe masa tăcerii unui Neam, cum este cel românesc, în care frăţietatea nu însemna doar acte semnate de politicieni. Merită citită introducerea lui Daniel Cain la „Viaţa şi aventurile unui cioban român în Bulgaria“ (Humanitas, 2017). E o lecţie bună de istoria convieţuirii.
Rep: De ce nu suntem ca grecii, alţi fraţi ai noştri, ortodocşi, de ce nu ne deschidem casele pentru a primi refugiaţi, cum au făcut‑o ei în nişte insule minunate? Insule de bunătate în marea de furie a lumii

Pr.N.: Asta e poezia din imagini. Am văzut şi dramele. Nu e chiar aşa nici în
Grecia. Cred că România se încadrează în rândul ţărilor cărora încă le mai pasă ce se întâmplă dincolo de gargara politicienilor. Sunt convins că ştim să fim gazde bune, dar nu forţaţi. E un sindrom grav forţarea pe bază de lege a iubirii.

„Asta este Catedrala: vindecarea de absenteismele noastre cronice“

Rep: Catedrala Mântuirii Neamului. De ce nu explică BOR‑ul că e un proiect naţional lăsat moştenire de însuşi Eminescu şi alţi mari români care doar sperau la Unire şi care, din păcate, nu au mai apucat să o vadă aievea? Uite, eu vă invit să spuneţi despre acest vis strămoşesc care se face cu macaraua şi care sper că va fi un vis în care vom putea păşi în 2018, la Centenar.
Pr.N.: Nu cred, personal, că avem vreun proiect naţional asupra căruia să se fi dat mai multe amănunte decât Catedrala. Dar zâmbetul superior şi injusta cântărire a proiectului după SF‑ismele din capul unora dintre liderii de opinie au dus la inflamări fără sens. A o compara mereu cu autostrăzile şi spitalele care nu le avem din cu totul alte motive decât lipsa banilor îmi pare deja o hărţuire coordonată, fără logică. O prezenţă nu se judecă printr‑o absenţă. Asta este Catedrala: vindecarea de absenteismele noastre cronice.
Rep: Indicaţi‑mi o rugăciune pe care să o fac pentru un preot care spovedeşte personalităţi
politice, şefi de diverse instituţii şi despre care eu cred că face nişte jocuri cam nepotrivite. Personal am fost rănit de o acţiune a lui. M‑aş ruga pentru el în biserica lui, care nu e departe de Catedrala în construcţie.
Pr.N.: Iartă‑l Doamne, chiar dacă el crede că ştie ce face…
Rep: Iertare, părinte, dacă v‑am jignit cu vreo întrebare. Dacă nu am făcut‑o până acum, iată, o fac: sunteţi un nenorocit de păcătos, să nu uitaţi asta!
Pr.N.: E cel mai important antivirus la prostia care mă paşte.

Alexandru Căutiş

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here