Rio de Janeiro și Strada Rumania: d’ale carnavalului în noiembrie

Numele meu este Iolanda şi nu am mai trecut pe acasă de un an şi o lună. Sună confesional, aproape vinovat. Nu ar trebui. Călătorului îi şade bine cu drumul; dar şi cu dorul, adaug eu cu siguranţa celor câţiva anişori petrecuţi departe de ceea ce, convenţional, numim toţi drept „ţară natală“. Şi tocmai mânată de respectivul dor şi de-un chef absurd de-a sporovăi oleacă pe româneşte, am hotărât să omor câteva ore dintr-o caniculară dimineaţă la Rio în căutarea, aşa, a unui petic de ţară. Evident că intenţiile mele nu erau întru totul inocente, trebuie să mărturisesc. Eram curioasă, voiam neapărat să văd cu ce se ocupă consulatul României la Rio. Până atunci, întâlnisem suficient de mulţi localnici, care mai de care mai informaţi sau nu, și mai toţi s-au plâns de slaba promovare a ţărişoarei noastre pe meleaguri braziliene. Ca un bun cetăţean, am consultat site-ul ambasadei din Brasília, al consulatului de la Rio şi al celorlalte misiuni diplomatice. Dar mai multe nu spun, căci drumul îmi pusese alt gând, şi s-a dovedit revelator. Aproape orice, aproape oricând pentru o bucurie tâmpă, dar sinceră!

Mă hotărâsem, de cu seară, să descopăr drumul prin dumbrava minunată până la frumoasa casă, în stil colonial, construită la începutul secolului trecut, care găzduia Consulatul României. Consulatul împărtăşeşte căile de acces cu ruta turistică a Corcovado, muntele faimosului Hristos al Braziliei şi una dintre principalele atracţii turistice ale oraşului Rio, aşadar, un drum destul de aglomerat, mai mereu. La poalele urcuşului, în inima cartierului Laranjeiras, se lăfăie, mândră şi albă, căsuţa cu tricolorul românesc. Imaginea e desprinsă parcă dintr-o carte poştală cu iz de Sinaia. Babilonul care tocmai mă dezechilibrează şi soarele care se încăpăţânează să răzbată la ora zece mai ceva ca la amiază îmi amintesc de scopul vizitei, care, în fapt, nu exista. Nu o să vă plictisesc cu sunatul la uşă sau conversaţia portughezo-română, timid-speriată, şi nici nu zic din ce parte a venit reticenţa. Cu atât mai mult nu vă dezvălui acum dacă am reuşit ori ba să calc pe „pământ românesc“.

Hmmm, îmi zisei, şi acum, Mărie, fără pălărie, fără apă, cu liota de turişti îmbulzindu-se în acelaşi autobuz?! Não dá! Păi nu, aşa nu merge, pe româneşte! Zis şi făcut. Însoţită de umbra generoasă a gardurilor făloase, am hotărât să merg în direcţia metroului sau a unui orice mai respirabil. Stradă vine, stradă trece, păsărele, palmieri, ficuşi giganţi ieşiţi parcă din poveste, fructe colorate şi fără nume în vocabularul personal, conace demne de imortalizat în poze zimţate, hai şi-o briză; în sfârşit, după multă căldură şi atitudine de gură-cască, am rămas literalmente cu gura căscată în faţa unei străduţe care se deschidea la stânga. Tocmai ce traversasem neregulamentar în căutarea unei umbre mai dese, când descopăr nici mai mult, nici mai puţin decât Rua Rumania.

 

La vreo patru străduţe de consulat, în „Tărâmul portocalilor“, adică acelaşi frumos cartier Laranjeiras – forţând cu neruşinare o comparaţie, un fel de Primăverii la noi –, se afla „Rua Rumania: República socialista da Europa Oriental“. Se afla, în traducere, Strada România: Republică socialistă din Europa Orientală. Gurile rele ar zice că e o tristă ironie a sorţii, mai ales în conjunctura actuală. Gurile opozitoare ar zice: „Nu e cu noi, frate, că au scris România greşit!“ Eu, cu voia dumneavoastră, confirm și le zic aşa camarazilor de la urbanistica din Rio sau cui s-o ocupa cu pictatul plăcuţelor albastre pe la ei: corect ar fi Roménia sau Romênia.

Iolanda Vasile

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here