The Irishman (Netflix, Regia: Martin Scorsese, Scenariul: Steven Zaillian, cu: Robert de Niro, Al Pacino, Joe Pesci)

Lung de 3 ore și 29 de minute, pe ceas (cu tot cu genericul de final, el însuși extrem de lung, dacă vreți o încurajare), Irishman este o pledoarie pentru răbdare într-o lume tot mai rănită de pierderea ei. Asta mi-a plăcut la bătrânul Marty (Scorsese). A profitat de faptul că a făcut un film pe Netflix, unde omul și publicul pot să facă pauze multe de pipi și de discuții, și l-a făcut mai lung decât prevede legea bunului simț. La fel ca la ultimul Tarantino, Irishman are un parfum persistent de ”meci” de retragere. Diferența este că cu Tarantino am putut să relaționez. De obsesiile vechi și neschimbătoare ale lui Scorsese, pe de altă parte, m-am cam plictisit.

Oricât i-aș aprecia răbdarea și talentul indiscutabil al bătrânului pitic cu sprâncene destinate măreției (mulțumesc pentru înțelegere, nu găsesc des un om cu 8 centimetri mai scund decât mine), mi se pare că filmele cu mafioți jucați de aceiași actori, de 40 de ani încoace, sunt un pic depășite. Să stau peste 3 ore ca să văd același film, doar că mai slow, pe care l-am mai văzut de vreo 20 de ori, cu aceiași actori, doar că decrepiți și cu tenuri portocalii de la tehnologia aia de întinerire, este mai degrabă o experiență dureroasă și de natură să mă chircească, decât să mă bucure sau să mă emoționeze.

Uite, știi că un film nu merită văzut atunci când scrii ceva despre el și simți nevoia să spui care e acțiunea undeva în paragraful trei, în lipsa unor observații sau comentarii mai bune. Trebuie, deci, să vă spun că Irishman e despre Frank Sheeran (De Niro), un șofer de camion descurcăreț care amintește de alte 50 de personaje identice, dintre care 10 jucate tot de De Niro (care a mai fost, desigur, șofer de taxi descurcăreț, în Taxi Driver, dar și șofer de autobuz descurcăreț, în A Bronx Tale). Priceperea lui De Niro care transcende șofatul îl apropie pe acesta de mai mulți mafioți importanți, jucați și ei, invariabil, de aceiași actori: Joe Pesci e Russell Bufalino, sub-șef al mafiei locale din Pennsylvania; Harvey Keitel e Angelo Bruno, șeful lui Bufalino, un fel de director de filială tot pe Pennsylvania; iar Al Pacino e Jimmy Hoffa însuși, lider sindical, adică cel mai mare șef al mafiei dintre toți.

Dacă vi se pare că să vi se facă dor de copilărie și/sau tinerețe, de anii ’80 – ’90 în general, este un lucru bun și frumos, atunci la fel vi se va părea și Irishman. Dar, desigur, dacă apelul la trecut este una dintre bucuriile voastre majore, aveți deja atâtea filme refăcute și regurgitate, inclusiv un Star Wars nou în fiecare an.

Nostalgia, dacă stai să te gândești, nu e deloc un sentiment rău. Ba chiar s-ar putea să fie în topul celor mai frumoase trăiri ale oamenilor. Dar e prizabilă doar atunci când vine la pachet cu ceva nou și incitant, nu când e doar nostalgie și atât. The Irishman nu vine cu nimic nou, ba din contră. E un fel de „best of” al zecilor de filme cu același tip de acțiune și de subiect făcute deja de Scorsese. E o chestie făcută și jucată impecabil, dar care nu spune nimic nou și, mai grav, Scorsese pare nepermis de împăcat cu această lipsă de noutate. Trei stele din cinci, deci, concentrați-vă mai mult pe celălalt hit de pe Netflix, comentat anterior tot în această rubrică.

Andrei Manțog

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here