joker

Joker (2019, Regie şi scenariu: Todd Phillips, cu Joaquin Phoenix, Robert de Niro, Zazie Beetz)

A trecut deja multicel de la premiera Joker şi eu unul nu contenesc să mă uimesc de oamenii care nu contenesc să fie uimiţi de cât de bun sau cât de scandalos e Joker. Spun asta pentru că mie mi s‑a părut un film atât de sub‑mediocru şi de uitabil încât nici măcar n‑aş fi scris aici despre el, dacă producţia n‑ar fi reuşit cumva să agite spiritele astea înguste care se dau de ceasul morţii pe internet încă de atunci.
Înainte să trecem la filmul nostru, trebuie să precizez din capul locului că nu sunt un hater al francizei Batman, chit că nu mi se pare nici cea mai atrăgătoare dintre superproducţiile astea cu supereroi. Am văzut cel puţin trei filme ale lungii serii (The Dark Knight – 2002, Batman Begins – 2005 şi Batman Returns – 1992) care sunt nu doar mult mai bune ca Joker, ci pot fi oricând şi filme de sine stătătoare şi BUNE, fie ele şi cu un oraş stupid locuit de personaje unidimensionale, ca centru al acţiunii.
Şi acum Joker. Cum spuneam, Joker nu e nici un film bun, nici un film şocant, nici un film
scandalos. Iar toată controversa pe care a stârnit‑o mă surprinde, pentru că eu l‑am văzut pur şi simplu drept un film slab.
În primul rând am o vorbă cu ăia care s‑au oripilat de la violenţa şi nebunia adusă de Phoenix pe ecran. Gen CTP şi alţii. Băieţi, calmaţi‑vă ţâţele! Nu e nici un comentariu social acolo. Nu e nimic complex, nu e nimic din ce s‑ar întâmpla în realitate. E Gotham City, nebunilor! Are doar primar şi atât! N‑are senatori, n‑are preşedinte, nu face parte dintr‑o ţară, nici legi nu prea pare să aibă. E un oraş inventat deosebit de stupid, care duce atât de la extrem dramele locuitorilor (inclusiv infracţionalitatea) încât îşi pierde dreptul de a fi o parabolă pentru realitate. Şi probabil că nici măcar nu şi‑l dorea. Era doar o bandă desenată, ştiţi?
E ok, e un mesaj nebunesc şi simplist venit dintr‑un oraş în care nu cred nici copiii, transmis de un film cu supereroi fără supereroi, în care personajul negativ a primit un film doar al lui (proastă decizie, dar voi reveni asupra ei). E normal ca Joker să fie aşa, pentru că e personajul ăla malefic la modul absolut, the really really BAD guy. Nu cere să fie nici înţeles, nici compătimit, deşi regia şleampătă a lui Todd Phillips te poate lăsa cu impresia asta. Se cere doar urât şi dispreţuit. Şi aşa aş vrea să ajung la cei cărora le‑a plăcut.
În primul rând că chestia asta, aşa neconvingătoare şi încărcată de clişee nemestecate cum e, nici măcar nu e originală. Nu ştiu dacă e pe faţă exact, n‑am cercetat, dar filmul face o trimitere clară la un film chiar bun, chiar şocant, chiar îngrijorător, mai ales prin caracterul lui de comentariu social care stătea în picioare. Se numeşte The King of Comedy, e cu De Niro (care joacă rolul lui Joker mai bine decât Phoenix, poate şi pentru că Jokerul e real). şi e făcut de Scorsese. Ăla da, e ce trebuie.
În al doilea rând, există de asemenea filme excepţionale despre această eternă (şi parcă tot mai presantă) încleştare bogaţi vs săraci, dar Joker nu este unul dintre ele. Parasite, despre care am scris tot aici nu demult, da, ăla este. Dar Joker nici măcar nu se apropie. Chiar abordează tema jignitor de superficial, ca un adolescent în călduri pentru care până şi gânditul în etichete e ceva prea complex şi prea profund. Însăşi intriga filmului e greşită, cea în care Joker omoară nişte corporatişti beţi şi evident sărăcuţi la metrou, urmarea fiind o revoltă a săracilor împotriva bogaţilor. Serios? Cine asociază trei beţivi DIN METROU cu bogaţii? Bogaţii merg cu limuzinele, boss. Bogaţii nu se îmbată. Bogaţii nu sunt agresivi cu clovnii în mijloacele de transport în comun. Iar amărâţii ăia trei omorâţi de Joker au făcut toate astea pentru că ghiciţi ce: NU SUNT BOGAŢI! Şi e complet imposibil până şi în Gotham City ca o crimă crudă şi cu sânge rece să fie transformată într‑o mişcare social pentru ceea ce nişte oameni, oricine ar fi ei, asociază cu binele.
Cât despre alegerea producătorilor de a face un film doar despre personajul negativ şi fără personaje pozitive, e într‑adevăr şocantă. Şocant de proastă. Pentru că, atunci când nu există speranţă, nu poate exista nici dramă. Când tot ce avem sunt nişte băieţi răi într‑un univers unidimensional pentru copii, chiar nu ne pasă de oraşul ăla câtuşi de puţin şi e normal să fie aşa.
Din păcate, logica asta mi se pare că se răsfrânge şi asupra performanţei actoriceşti a lui Phoenix, care pot să admit că e impecabilă tehnic vorbind, dar strict subiectiv nu mi‑a plăcut deloc. Pentru că atunci când ţi se oferă condiţii de laborator imposibile în realitate în care să joci un om eminamente rău, într‑o societate pur şi simplu deloc credibilă, mie pur şi simplu n‑o să‑mi pese de acel personaj suficient cât să văd în spatele lui efortul actorului care l‑a pus în scenă.
Andrei Manţog

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here