The Last Dance (docu-serie de 10 episoade, Netflix 2020, despre Michael Jordan și ceilalți)
The Last Dance începe ca o tornadă în mijlocul căreia îți dorești să te afli, dar, ca atâtea serii lungite de dragul banului, își pierde din suflu în a doua jumătate de show și devine repetitiv, bașca până și Jordan cel chel pare nițel ciufulit în ultimul episod, de la cât au tras-o de păr.
Gusturile nu se discută, așa că nu are sens să vă spun ce anume caut eu la un film. În orice caz, nu ceva ce e pregătit Netflixul să-mi ofere, în general. Cu toate astea, m-am uitat la The Last Dance pe nerăsuflate, 10 ore într-o săptămână, și cred că realizatorii au făcut o treabă excelentă pentru ceea ce și-au propus: un film pentru mase, ușor senzaționalist, ușor exagerat, ușor subiectiv, dar cu suficiente coborâri în profunzime și în teme mult mai variate decât baschetul sau sportul în general încât să devină un show de televiziune de înaltă clasă, care sunt sigur că se poate adresa satisfăcător până și celor mai mari habarniști în ceea ce-l privește pe Jordan și CV-ul lui de fost angajat.
Dacă ați văzut deja Game Changers, senzația post-vizionare e oarecum aceeași. Megaproducțiile Netflix nu își propun prea des să te facă să meditezi ori să visezi, iar cele sportive cu atât mai puțin. În schimb, fac o treabă excelentă în a te MONTA, ăsta cred că e verbul corect în română. Știți voi, chestiile alea mobilizatoare care te fac să mergi cu rapiditate prin casă și să vrei să intri într-o sală de fitness pentru prima oară după mulți ani. Nici o noutate aici. În epoca informației infinite și a tristei sucombări a capacității de concentrare și atenție, reflecția este sistematic descurajată în favoarea reacției de moment, oricât de trecătoare și de nefolositoare ar fi ea. Deloc întâmplător, vorbim despre aceeași reacție de moment care adeseori te îmbie să cumperi lucruri de care chiar nu ai nevoie.
Dar poate sunt prea rău cu documentarul celor de la ESPN. În fond, subiectul e sportul și o grămadă de băieți (majoritatea de culoare) agili ca niște pantere, dar mari cât niște elefanți, care sfidează nu doar fizica, ci și sărăcia din care au venit. Portretul făcut celor de la Chicago Bulls e convingător și bine articulat. Cei care eram încă foarte mici la începutul anilor 90 înțelegem, văzându-l, de ce mai toți tablagiii și grădinarii de ocazie (de profesie alcoolici, altfel) din fața blocului, până și în Oltenia semirurală, aveau șepci cu Chicago Bulls. Dincolo de faptul că l-a avut în componență pe cel mai mare baschetbalist din istorie, Chicago Bulls a fost o echipă adevărată, plină de talent, personalități și povești grozave.
Referitor la Jordan, totuși, încă este o dispută, de la lansare încoace, dacă evidenta doză de subiectivism cu care a fost tratat de realizatori (zic gurile rele, nu doar apropiați lui, ci și plătiți de el) a fost meritată sau nu. Și totuși, cum altfel decât subiectiv ai putea fi când vorbești cu, foarte probabil, cel mai mare sportiv din toate timpurile, indiferent de disciplină? Până și regizorul Jason Hehir (tânăr și specializat pe serii despre sport) a recunoscut că să-l intervieveze pe Michael Jordan a fost o experiență magică, pe care a asemănat-o cu ”a face cunoștință cu Moș Crăciun”.
Cu tot subiectivismul care l-a transformat pe uriașul Scottie Pippen doar într-un amărât de wingman al lui Jordan, documentarul găsește suficientă forță în el cât să ne arate, aș zice, mai degrabă un antierou, în persoana lui Michael.
Chinuit (aș zice eu) de un spirit de competitivitate monstruos, Jordan demonstrează că măreția și apropierea de zei, în sport, nu este posibilă grație doar unor date fizice impecabile, ci mai degrabă datorită unui psihic de supraom. Din păcate, același spirit de supraom care l-a făcut pe Jordan (și pe mulți alții ca el) un zeu al maselor l-a transformat și într-un individ deloc agreabil în viața privată, în special pentru coechipierii care îl priveau ca pe un soi de amestec greu de explicat între semizeu, bully și clovn cu accese de narcisism. Aceeași competitivitate monstruoasă care l-a transformat pe talentatul puști Mike în colosul Michael Jordan este cea care îl face și să urască anumiți oameni. Cât despre echilibrul și confortul lui psihic, permiteți-mi să îmi fac griji în această privință chiar și-n prezent. Omul pare sincer într-o stare de agitație mentală perpetuă și, după părerea mea, din interviu lipsește această întrebare esențială (nu atât pentru răspunsul pe care-l putea primi, cât pentru discuția pe care ar fi putut-o deschide): ”A meritat, Michael? Este aceasta viața pe care ți-ai dorit-o?”.
Dar nu trebuie să ajungem până la Jordan ca să punem această întrebare. Ne-o putem pune chiar nouă, între noi. De pildă, cei care nu ați văzut serialul ne puteți întreba pe noi, cei care l-am văzut: ”A meritat? Sunt acestea 10 ore bine petrecute?”. Ei bine, cu toate neajunsurile menționate mai sus, eu zic că da, merită să aruncați cu 10 ore în filmul ăsta. Dar, dacă nu aveți chiar 10 ore la dispoziție și vreți totuși să vedeți un zeu al sportului la treabă, eu zic că tot documentarul ”Senna” al lui Asif Kapadia din 2011 e ceea ce vă trebuie. Pe Jordan îl mai puteți lăsa în aer un pic până vă hotărâți. Slavă Domnului, sunt sute de faze de colecție în documentar care ne arată că nimeni nu e mai pregătit să zăbovească în aer un pic peste limitele de bun-simț ale biologiei umane, dacă asta dorește.
Andrei Manțog
