Noi ne-am cam săturat de rateurile lui Mircea Cărtărescu când vine vorba de Nobelul pentru literatură. Nu vrem să fim răi, omul ia premii, dar e fix ca în tenis: degeaba câștigi turnee și bani dacă nu pui în vitrină și un Grand Slam. Nu te ține lumea minte. Așa că de azi înainte vom promova și alți poeți români, mult mai capabili să aducă medalia suedeză în țară. Adică dacă a putut Bob Dylan, de ce nu ar putea și Dan Bittman sau Horia Brenciu? Pentru că uneori bariera lingvistică (Nobelul se dă în suedeză) ar putea sta în calea înțelegerii profunde a unui text și a metaforelor din el, noi le vom explica și vom încerca să le facem și un mic comentariu literar. Cine știe, poate că în viitor, la cum merge învățământul românesc, la literatura română se vor studia BUG Mafia și Lidia Buble, în loc de Labiș sau Minulescu.

Astăzi avem un text de la Voltaj, singura trupă din lume care face live-uri direct din laptop. Opera se numește Dependența mea și este cântată împreună cu Loredana. Contrar așteptărilor, textul nu se referă la înclinația lui Călin Goia către consumul de stupefiante sau alcool dublu rafinat, ci la altceva:

Pe un raft prăfuit dintr-un vechi magazin

Zace-o ladă cu inimi printre sticle de vin

Unele albastre ca cerul după multe furtuni

Altele roșii dar cu urme de la prea multe mâini

Vânzătoarea-mi întinde o pungă de hârtie

Și-mi zice să aleg ce cred că mi-ar plăcea mie

Cu un zâmbet nesigur te fixez doar pe tine

Numai tu ai putea pulsa sângele-n mine”

Prima strofă ne familiarizează cu mediul în care autorul își duce existența: vechi și prăfuit. Alegoria viață-magazin duce cu gândul la faptul că totul în viață costă, întocmai ca la magazin. Evident, poate fi și vorba chiar de un magazin de cartier, dar știm și noi că în 2019, vinul se ambalează în cutii și nu în lăzi. Lada cu inimi sugerează în primă instanță un abator cu reguli igienico-sanitare nerespectate, dar o lectură mai profundă poate sugera și afinitatea poetului pentru autoturismul rusesc omonim, colantat cu abțibilduri roș-albastre, după cum sunt descrise ele în versurile următoare. Sticlele de vin nu sunt decât prietenii de pahar ai poetului, care se îmbată și râd de mașina lui. De ce umblă poetul prin abatoare? Aflăm asta din versul 3: se adăpostește de ploi, aici metaforizate sub forma unor furtuni. Prea multele mâini care, sanchi, murdăresc inimile roșii, nu sunt altceva decât votanții de „ciumă roșie”, iar aici poetul își asumă un risc major afirmându-și convingerile de dreapta. Știm cu toții ce a pățit Eminescu de la prea multă luptă politică.

Faptul că autorul versurilor este un progresist devine clar ca lumina zilei atunci când vânzătoarea îi întinde o pungă din hârtie reciclabilă și, pentru a nu fi reclamată, îl lasă să își aleagă ce vrea el. Astfel, poetul nu se simte ofensat în vreun fel.

Ultimele două versuri ale strofei sunt revoluționare. Citindu-le cu atenție, găsim explicația halucinațiilor poetului. Zâmbetul nesigur este efectul, în cel mai fericit caz, unui AVC minor, dar el poate reflecta și probleme de sănătate mult mai grave. Această ipoteză este întărită și de faptul că tensiunea sa arterială este foarte scăzută. Ea poate crește doar cu ceva substanțe psihotrope, de unde și halucinația vederii femeii iubite, care până la acel moment nu apăruse deloc în cadru.

Iar când ne-o fi mai rău sper ca așa să ne fie

Tu să mă strângi la piept, eu să te-aleg dintr-o mie

La fel ca un râu ce negreșit duce-n mare

Eu curg mereu spre tine, fără nici o ezitare

Și cei patru pereți să ne declare nebuni

Că nu ieșim dintre ei, ciudații acestei lumi

O să ne-aruncăm hainele pe podea

Nu ca alții pe geam, noi n-o s-ajungem niciodată așa”

Loredana intră în forță pe strofa a doua cu o vorbă din bătrâni, semn că bagă tare pe folclor. Banalitatea cu strânsul la piept este de fapt o referință la un cântec popular din trecut, cules de formația Vunk și intitulat sugestiv 1000 (cu cifre să înțeleagă și Viorica Dăncilă).

Urmează o figură stilistică de căcat, semn că poetul nu s-a prea întrebuințat și pentru doamna Lori. Râul ce curge spre mare apare mai în toate operele postdecembriste, de la Mirabela Dauer și Cătălin Crișan până la Antonia și 3 Sud Est. Dar poate că asta este totuși legătura pe care o face autorul cu predecesorii, un omagiu adus puterii lirice a înaintașilor.

A doua parte a strofei este de fapt o vizită la psiholog, al cărui diagnostic este, așa cum bănuiam, clar și fără echivoc: e nevoie de medicamente mai puternice. Ne bucură însă faptul că șanse de vindecare există, chiar dacă nu completă. Adică, poetul va avea crize în care va ajunge să arunce cu diverse obiecte după iubită și viceversa, dar doar în incintă. Ei nu vor reprezenta un pericol pentru vecini sau trecătorii de sub geamurile lor. Această localizare precisă a manifestărilor bolii este clar delimitată temporal de poet: niciodată.

Degeaba storc o lămâie, puțină mentă și-apoi

Adaug multă gheață în paharul meu cu ploi

Și-l dau pe gât zicând că așa o să mă răcoresc

De tine, ești vara ce arde-n mine, nu reușesc.”

Ultima strofă este mai scurtă, semn că între timp, boala s-a instalat definitiv și nu a mai fost timp de continuare. În delirul său, autorul ne prezintă o rețetă de limonadă, interpretată în manieră proprie, cu apă de ploaie. Din păcate, rețeta sa revoluționară nu are efectele scontate. Setea și arsurile de după nu pot fi potolite cu apă de ploaie, asta se știe de mult în România rurală. Deși afară sunt abia 10-12 grade Celsius, poetul se simte ca vara, iar ăsta e semnul că a cam depășit limita cu medicamentele.

Refren: „Tuuuuuu ești o parte din mine, mi-e bine cu tine,

Tuuuuuu curgi prin venele mele, nu-mi ieși de sub piele

Tuuuuuu ești o parte din mine, mi-e bine cu tine,

Tuuuuuuuu ești dependența mea.”

Am lăsat la urmă refrenul, pentru că tânguirea aia de cățel leșinat al lui Tu ne-a provocat dureri mari de cap. Aceasta și rima cu influențe preșcolare mine-bine-tine pot însă influența în sensul dorit de noi un juriu mai puțin familiarizat cu literatura română contemporană.

Cel mai de succes mesaj al acestei opere îl reprezintă însă lecția de anatomie predată de poet, și anume sistemul circulator. Poate că unii dintre voi nu știați, dar acesta se află sub piele, așa cum o spune foarte direct autorul, fără a se mai complica cu metafore ca Eminescu, când a vrut să țină lecția de fizică în poezia La steaua.

Finalul ne aduce aminte de romanele polițiste ale Agathei Christie sau Sir Arthur Conan Doyle, unde criminalul este dezvăluit abia la sfârșit. Aflăm care este dependența lui Călin, și anume Tuuuuu.

Încheiem analiza textului cu speranța că măcar cineva de la Ambasada Suediei va citi rubrica noastră și le va explica celor de la Academia Suedeză că România mai are și alți poeți, nu doar pe loserul de Cărtărescu.

2 COMENTARII

  1. Bob Ghiță, pardon bobita, fiul de securist, mai canta dom’le la voltaj? La clape? Ca m-ar interesa sa nu ii transmit nici un mesaj

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here