(Unde Ionică ţine loc de personaj colectiv şi poate fi lesne confundat cu totalitatea angajaţilor unui organ de presă, cu excepţia şefilor. Presa e undeva la marginea oraşului, într‑un P + încă ceva)

Început. Amu, cică era odată în capitala ţărişoarei noastre, deşi dacă te uitai în jur ai fi jurat că‑i vremea însămânţărilor de toamnă, un boier mare la sfat (mai ales în pauza de masă) şi încă pe‑atât de mare la stat, căruia o să‑i spunem, pentru conformitate, chiar aşa: Boierul. Tare priceput mai era Boierul nostru la afaceri, de i se dusese vestea peste toate gropile din localitate (ba chiar şi în extravilan), taman până în birourile marilor dregători ai ţării! Ceea ce, de ce să nu o spunem, nu a constituit întotdeauna un avantaj pentru cel în cauză.

Cum în capătul ăst de lume politichia face deseori meseria (şi boieria), omului nostru i‑au mers treburile din ce în ce mai bine, aşa încât, într‑o bună zi, se gândi că poate ar fi timpul să îmbine utilul cu plăcutul şi să facă o afacere (pardon de expresie) inclusiv din plăcerea pe care o simţea, ca mai toţi purtătorii de izmană, atunci când privea cum izbesc unii o beşică din piele ecologică sau bio, size 5, de‑a lungul şi de‑a latul unei păşuni de formă rectangular (unii numesc chestia asta fotbal sau futbol).

Zis şi făcut. Se gândi Boierul ce se gândi şi îşi zise că pentru început n‑ar strica să îşi asigure paza pentru investiţia planificată, aşa că dădu sfoară pe plan local că pohteşte să‑şi facă presă de specialitate. Multe ar mai fi de povestit aici: cum Boierul, sfătuit probabil deoarece binevoitori, îşi deschise mai întâi ziar, cum ziarul încăpu pe mâinile unor flăcăi uşor certaţi cu una şi cu alta (dar mai ales între ei), cum omul nostru se răzgândi după ce pierdu multe pungi cu galbeni ş.a.m.d. Dar mai bine să trecem peste şi să revenim la poveste, căci înainte mult mai este.

Ca să nu treacă o cruce în dreptul gologanilor deja cheltuiţi, Boierul schimbă un pic (dar nu cine ştie ce) obiectul de activitate şi uite‑aşa apăru din pământ, din iarbă verde, un post de radio nou‑nouţ, înzestrat cu aproape tot ce trebuie la casa antreprenorului. Dar vorba ceea: geaba ai casă / dacă n‑are cine sta la masă. Scule erau destule, dar cam lipsea mâna de lucru. Însă nu pentru multă vreme. Cât ai clipi apăru în poveste Ionică, vesel nevoie‑mare şi pus pe treabă, de îţi era mai mare dragul să priveşti cum se mişcă lucrurile prin bătătură.

Întrebări. Azi aşa, mâine tot aşa, poimâine aşijderea, stăpânul privea mulţămit
cum se aşează toate la locul lor şi cum începe să se afle prin toată ţara ce şi cum. Ceva‑ceva însă se schimbase în planul iniţial al Boierului. Devenise poate mai temător şi
mai tentat să nu ia lucrurile foarte în serios (nu se cunoaşte cu exactitate). Spre lauda
Boierului, trebuie însă precizat că îl lăsase pe Ionică să‑şi facă meseria aşa cum dorea,
fără să intervină pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, aşa cum obişnuiau toţi ceilalţi jupâni
din breaslă şi cum s‑a întâmplat chiar în cazul de faţă, dar mult mai târziu, după ce Boierul s‑a retras din activitate iar Ionică a rămas singur pe lume.

Pesemne însă că Boierul ori nu nimerise bine când a scuipat în sân la inaugurare, ori îî purta necuratul sâmbetele (prin popor i se mai spune şi Secu’). Nici nu pornise bine investiţia cea nouă, că se şi vădiră semnele viitoarelor nefăcute. Mai întâi, după doar câteva luni, dispărură în chip misterios vornicul şi spătarul (căci Ionică nu era chiar de capul lui prin casa Boierului), urmaţi mai apoi de postelnic, vistiernic şi alţi dregători de curte, iar cum în locul lor nu prea se înghesuia nimeni să vină, pe Ionică îl cam apucară frigurile şi visurile cele urâte. Unde mai pui că nici simbria nu era dătătoare de prea mari speranţe (gurile rele spuneau că bugetul ar fi fost serios faultat din interior – Ptiu, drace!).

E drept că şi eforturile depuse de Ionică (nefericitul de el îşi luase munca prea în
serios) începuseră să cam deranjeze, atât înlăuntru căt şi în afara punctului de lucru. Nu puţini erau cei care deja puseseră gând rău afacerii Boierului, mai cu seamă din cauza
entuziasmului cu care Ionică pornise la drum, lovind la stânga şi la dreapta intereselor
altor dregători mari şi mici.

Şi mai erau o întrebare şi un gând care nu‑i dădeau pace lui Ionică. De ce Boierul sau Logofătul rămas în locul celor plecaţi (s‑a zvonit mai târziu că plecările s‑au făcut la cerere – la cererea şefului) nu se îngrijiseră şi pentru oarece reclamă făcută noii afaceri, adicătelea postului de radio (în caz că cititorul a uitat)? Şi mai ales, ar fi vrut Ionică să afle, cum priveau cei din afară la trebşoarele făcute de el pe acolo? Vorbele şi faptele lui Ionică aveau ori ba trecere la cei care îl ascultau? De ce lipseau studiile de audienţă? Oare stăpânirea avea alte planuri? Cât de adânc îşi vârâse dracul coada? Nu se putea şti.

Semne. Un lucru era sigur. Boierul nu scăpătase, ba chiar îşi urmase gândul dintru început şi luase în grijă o echipă de fotbal! Şi nu oricare, ci una care fusese înfiinţată de alt Boier (cu sânge subţire), cu multă vreme în urmă, căci personajul din povestea noastră, pedant fiind, aprecia mai cu seamă lucrurile cu blazon (să zicem că echipa se numea UTA, doar aşa, de dragul povestirii). Din păcate asta nu i‑a fost de mare folos, căci jocul cu beşica era atent supravegheat, de mulţi ani, de nişte tâlhari cu mare aplecare şi experienţă într‑ale jefuitului la drumul mare (în cele din urmă unii au fost înhăţaţi de poteră). Se poate
spune deci că Boierul nostru căzuse din lac în puţ!

Nu trecură mulţi ani şi Boierul, sătul să tot fie muls din toate părţile, luă hotărârea să se cam retragă din toate afacerile, ca orice om absolut normal la cap. Dar cum rămânea cu Ionică, cel care în toată perioada asta îşi văzuse din ce în ce mai neliniştit de treabă? Ce mai contează? Lui oricum nu îi spunea nimeni nimic, iar când mai auzea ceva chicoteli ori bârfe (scăpate dinspre iatacul logofătului) îşi astupa urechile, aşa că se consolase cu multa vreme în urmă gândind că de banii Boierului şi toată munca lui se va alege praful. Ceea ce s‑a şi întâmplat.

Vin turcii! Vă mai amintiţi poate, stimaţi consumatori, cum vestea despre mănoasele
treburi ale Boierului ajunsese până la antenele marilor slujbaşi ai domniei. Carevasăzică n‑a fost de mirare că zvonurile cu privire la retragerea împricinatului au trezit lăcomia multor guri veşnic flămânde (sau poate că şi Boierul a fost retras la cerere). În cele din urmă, într‑un iatac zdravăn parfumat, din câte s‑au auzit la vremea aceea, s‑a luat decizia încredinţării celei mai noi afaceri ale fostului apropitar tocmai turcului!

Ajuns cerşetor pe la porţile altădată preaplecate în faţa lui, turcul degrabă s‑a bucurat de noul gheşeft şi până să se dumirească lumea s‑a şi instalat în proaspăta dregătorie, ba şi‑a mai adus şi o şleahtă de paznici cu el (după cum le este obiceiul invadatorilor), că bietul Ionică s‑a trezit brusc înconjurat de şpăngi şi iatagane, nemaiavând scăpare nici înaintea lui, nici înapoia lor! Ironia ursitei (sau coincidenţa dracului), tocmai logofătul care se bucurase de plecările colegilor dregători, la începutul istorisirii, rămăsese acum să dea piept cu duşmanul, alături de Ionică.

Pentru ca povestea să fie şi mai strâmbă, s‑a aflat destul de repede că turcul nu plăteşte pentru campanie şi că toată tărăşenia se va sfărşi curând, fără ştirea ienicerilor şi spahiilor veniţi odată cu el, lucru care a adâncit şi mai tare misterul. Aşa‑i când îşi vâră încornoratul coada. Îi cufundă şi pe nenorociţii care cred că se pot face fraţi de semilună cu el.
În cele din urmă, năvălitorii s‑au retras, dar răul făcut s‑a dovedit a fi prea adânc şi prea întins ca să se mai poată repara. Din mulţimea de ascultători ai lui Ionică, mai rămăseseră prea puţini. Oricum nu seştiuse nici înainte (şi nu s‑a aflat nici după) câţi sunt de fapt, aşa că paguba făcută de turc şi de cei care i‑au urmat nu a putut fi niciodată trecută pe răboj.

Sfârşit. Ce a urmat poate fi înşirat cu o altă ocazie (poate că e chiar altă poveste).
Un lucru e sigur. Pentru Ionică nu prea a mai fost cale de întoarcere. Împuţinat la trup şi cu mintea obosită de atâtea scheme tehnico‑tactice, derulate în jurul afacerii fostului Boier, Ionică nu şi‑a mai revenit pe deplin, chiar dacă unele răni s‑au cicatrizat iar hainele zdrenţuite i‑au mai fost cârpite pe ici, pe colo. După fuga ruşinoasă a turcului, casa şi acareturile, împreună cu ce mai rămăsese din Ionică (ajuns acum cam la o cincime din masa iniţială), au ajuns pe mâna altui stăpân, cu nimic mai bun decât predecesorii lui. Chiar dimpotrivă. Noul boier (de origine controlată) mai întâi s‑a anunţat cu surle şi trâmbiţe (trâmbiţaşul a suflat cam fals, aşa ca de a doua zi nu l‑a mai văzut nimeni), apoi s‑a grăbit să măture aprig prin bătătură până s‑a trezit că şi mătura a luat‑o la sănătoasa, iar la urmă s‑a apucat să dărâme conştiincios tot ce se ridicase înaintea venirii lui, fără să construiască ceva în locul rămas acum aproape gol. Ba s‑a mai dovedit şi foarte strâns la pungă, atât de strâns că uneori uită s‑o deschidă la timpul cuvenit, meteahnă des întâlnită, mai cu seamă la boierii prea degrabă îmbogăţiţi, în zilele din urmă.

Morala: Cine râde la urmă / Râde ca
prostul. Notă: Pentru cei interesaţi, reamintim că realitatea întrece întotdeauna ficţiunea. Orice asemănare cu personajele romanului lui Nicolae Filimon „Ciocoii Vechi
şi Noi“ era inevitabilă. Orice asemănare cu SpTFM este, desigur, absolut întâmplătoare.
Pentru Dan Cucu Dedicată lui Nicu Electricu, Iulius Antohe, Alin Romulus, Eydero Eydelie, Claudiu Barbu, Radu Oco, Grigore Silviu, Bogdan Gigi, Tovarăşului
Dan, Andrei Halapciuc, Florin Dumitrescu, Irinei şi Adinei, lui Noni, Regelui Mihai, lui Grigo,
Gabriel, Alex, Gheorghe, Alexio, Andrei Tutzu, Corello, Mefisto, Mădălin, Vali, Eugen, Eduard, Victor, Eden, Adrian, Cătălin, Ionuţ, Liviu, Marian Gogonel, Tudor Calborean, Lucian, Marcel, Ciprian, Constantin, Manuel, Radu, Romeo şi tuturor celor care ne‑au fost alături în acei ani de pomină.
Andy Stănescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here