„Ia uite, plouă!“ „Mai dă‑i driecu…“
…discutau cei doi reacţionari în bancul ceauşist, al doilea având instinctul sănătos de a pune în seama propagandei politice până şi picăturile de ploaie văzute de celălalt. Zeci de ani mai încoace, poanta e încă şi mai actuală. Furtuna din paharul numit Bucureşti a avut toate ingredientele: grija faţă de om a providenţialei Firea (cu accentul pe protecţia copiilor, deci cu impact emoţional maxim asupra părinţilor), crainicii tv cărora li se umflau bucile obrajilor când mestecau cuvintele cod galben, avertizare, INM, autorităţile buimace, gata să aresteze uraganul dacă dădea ordin Albinuţa şi, cel mai important, publicul dispus să pună botul la făcătura grosolană. Mânat de curiozitate ştiinţifică, mi‑am propus, în după‑amiaza furtunii, un experiment: pe masa din curte am lăsat faţa de masă nestrânsă. Biata pânză, care a trecut nederanjată prin urgie, habar nu avea că eram dispus să o sacrific pe altarul ştiinţei, mai puţin ştiinţa meteorologiei, cât cea a sociologiei. Nu mă aştept ca Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării să mă facă doctor pentru faţa aia de masă, dar susţin, totuşi, că experimentul meu poate fi util oamenilor aflaţi dincoace de ecranul televizorului. Fraţilor, când vedeţi reporteri cu pantofii în apă până la glezne, e făcătură. Când vi se anunţă coduri roşii apocaliptice, e semn că primarii vor să contracteze lucrări direct de la prieteni, în regim de urgenţă, fără licitaţie. De asemenea, când vi se spune că e Crăciun, Paşte, toamnă, vară sau iarnă, e minciună. Un soi aparte de minciună, care constă în enunţarea unui fapt relativ adevărat, cu alt scop decât cel aparent. Cine crede că uraganul Firea s‑a încheiat ieri noapte se înşală. Ieri a fost doar un exerciţiu de populism, nici măcar primul, în care primăreasa a creat artificial panică (vezi SMS‑urile circulate de binevoitori înainte de neînceperea furtunii), pentru ca apoi să intervină providenţial, între altele, închizând şcolile. Sfârşitul episodului de ieri îl veţi vedea la următoarele alegeri. Recunosc că, dacă aş fi elev, aş răsplăti acest gest amabil peste câţiva ani, dacă aş împlini 18 ani când Firea va dori să candideze iar. Şi, dacă regina ţoapelor e dispusă să cordească viaţa unui oraş doar ca să‑şi crească popularitatea, ce ar împiedica‑o să facă la fel, din poziţia de primar al României? În niciun caz, milioanele de români obişnuiţi să gândească cu telecomanda.
(N.D.)
