Jojo Rabbit (R și S: Taika Waititi, cu: Scarlett Johansson, Sam Rockwell, Roman Griffin Davis, Thomasin McKenzie, Taika Waititi)
Taika Waititi (pe numele lui real Taika David Cohen) s-a născut în Noua Zeelandă și a fost crescut doar de mamă de la 5 ani, vârsta la care părinții lui s-au despărțit. Atât faptul că a ales să nu fie celebru cu numele tatălui (Cohen), cât și cel că în trei dintre cele cinci filme ale lui de până acum a abordat tema micului băiețel pierdut și cu nevoie de afecțiune și regăsire, mă fac să cred că Waititi a fost un copil trist.
Din păcate sau poate din fericire, depinde din ce parte privești, copilăriile triste nasc maturități copleșitor de creative și, deseori, al dracului de vesele și de autentice. Despre Waititi ar trebui să știți deja, pentru că a făcut cel puțin două filme probabil mai originale decât orice ați văzut până acum. Unul este What We Do In The Shadows, o comedie horror filmată în stil documentar despre patru vampiri care împart un apartament în Wellington. Celălalt este Hunt for the Wilderpeople, o aventură bezmetică și captivantă despre un orfan supraponderal fan rap și unchiul lui morocănos, de împrumut. Amândouă sunt filme excelente, ca și Boy și Thor: Ragnarok, celelalte două opere ale regizorului și scenaristului proaspăt premiat cu un Oscar pentru scenariu adaptat.
Dar nici unul dintre cele patru nu vă poate pregăti pentru uluitorul Jojo Rabbit (care are la bază o carte scrisă de Christine Leunens). E aproape nedrept pentru cariera anterioară a lui Waititi ca, brusc și neanunțat chiar și pentru un artist cu potențialul lui, să vină la rând, în lista creației, această bijuterie care se scutură de orice prejudecată, manierism sau convenție și țintește drept, aproape cu nerușinare, către toate simțurile privitorului. Absolut înfiorător, pentru mine, mulți critici de film și spectatori deopotrivă au înfierat dur filmul lui Waititi, după părerea mea pentru că au ratat ideea și au refuzat să vadă comoara din spatele parodiei, frumusețea din spatele suferinței, libertatea din spatele privării de libertate.
Jojo Betzler (jucat de Roman Griffin Davis) este un copil neamț de 10 ani născut în anii ’30, care crede atât de mult în nazism încât Adolf Hitler este prietenul lui imaginar. Jucat de Waititi însuși, Hitlerul imaginar nu are nimic important în comun cu Hitler. Sigur, au în comun aspectul fizic, uniforma, credința în dominația ariană și alte rahaturi superficiale de genul ăsta, dar Hitlerul lui Waititi este în atâtea rânduri rezonabil, inspirat, amuzant și dulce, încât cine s-a supărat pe film e pur și simplu greu de cap. Pentru că în mod evident acela nu este Hitler, bineînțeles că nu este, ci e doar propria conștiință a unui băiețel de 10 ani care își caută visele și idealurile în realitatea neconvingătoare, adeseori plină de cruzime și (deh) de nazism, din jur.
Cultul lui Waititi pentru mamă este de nivel aproape almodovaresc și este minunat adăpostit și ghidat de o Scarlett Johansson perfectă în rolul lui Rosie (oau, ce roluri a făcut Scarlett, anul ăsta!), mama nenazistă (sic!) a lui Jojo. Picioarele ei, mai ales, apar în niște prim planuri la granița fetișismului cu inocența, iar lucrurile pe care i le spune micului Jojo despre dragoste, prietenie și dreptate, sunt pur și simplu printre cele mai frumoase învățăminte de viață pe care le puteți primi, dar nu genul de învățăminte enervante și atotștiutoare, ci genul acela pe care îți dorești să le iei, aproape să le smulgi, nu doar să le primești.
Cel puțin la același nivel cu excelenții Waititi și Johansson este Sam Rockwell, nu demult el însuși câștigător de Oscar (pe deplin meritat, mai ales pentru rolurile anterioare, aș zice) pentru Three Billboards Outside Ebbing, Missouri. În Jojo Rabbit, Rockwell îl joacă pe (bi)curiosul căpitan Klenzendorf, care e nazist și nu prea, care e războinic și nu prea, care e îndrăgostit de un bărbat (și el tot nazist) și nu prea.
Din păcate, scriu cronica asta la o zi distanță de când am văzut filmul și simt că (pe nedrept) atâtea lucruri pe care le-a trezit în mine sunt astăzi deja uitate sau măcar ușor nefamiliare. Dar nu lăsați această trecere a emoției să vă înspăimânte. Mai bine faceți-vă curaj cu faptul că acest film o să vă treacă cu furie și fără pauze prin toată gama de emoții umane posibile și trăibile. Veți plânge cu muci și suspine și veți râde tot la fel, nebunește și brusc, direct din plâns, după care veți plânge din nou, de data aceasta fără putință să vă controlați, ca-ntr-o jelanie mai degrabă decât un simplu plâns, cum am pățit eu când pe ecran a apărut un simplu desen: cel al unui iepure închis într-o colivie.
Altfel, Waititi nu se dă în lături de la a râde de absolut orice, în timpul acestui film, dar nici de la a fi blând și empatic cu absolut oricine (da, chiar și cu naziștii). De pildă, râde aproape cu obstinație de Rilke și de pasiunea elitistă cu care e privit, dar sfârșește atât de frumos filmul, cu o strofă-omagiu scrisă chiar de Rilke și care se potrivește acestui film cum nu se poate mai bine, așa cum ni se potrivește și nouă, tuturor:
”Lasă totul să ți se întâmple,
Frumusețea și groaza,
Doar mergi mai departe.
Nici o emoție nu este finală.”
Andrei Manțog
