Mihail Neamţu:„Oricât ne‑am scufunda în derizoriul politichiei dâmboviţene…

„Oricât ne‑am scufunda în derizoriul politichiei dâmboviţene, trecutul conţine câteva lecţii de viaţă obligatorii“

Mihail Neamţu, scriitor, teolog, mai nou şi membru de partid, s‑a remarcat în ultimul timp cu trei cărţi publicate, una despre Trump, alta despre iubire şi alta despre România Mare. Politica, Iubirea şi Centenarul sunt şi melanjul subtil al acestui interviu.

Reporter: Multă lume ştie că ai scris o carte despre „Vârstele iubirii“. Cum arăta
oare dragostea pe vremea bunicilor noştri, acum o sută de ani?
M.N.: Sigur e că, imediat după Marea Unire, iubirea la români era mai statornică decât astăzi. Băieţii de la ţară n‑agăţau fete pe Snapchat, Facebook sau Instagram, ci la hora duminicală. Domnişoarele n‑aveau farduri, dar purtau straie frumoase, cusute de mână. Flăcăii nu etalau maşini scumpe, însă cântau şi jucau în faţa celor gata de măritiş. Tinerii de la oraş aveau alte ritualuri pe care le‑am înţeles mai bine citind povestea de dragoste între Dinu şi Nelli Pillat: ceaiuri dansante, cercuri literare, drumeţii, pelerinaje. Nimic virtual, totul real. România Mare a avut oameni de mare rafinament. Pe mulţi, ca tip antropologic, nu‑i vom mai vedea vreodată.
Rep.: Cine sunt Dinu şi Nelli Pillat?
M.N.: Dinu e omul fără de care Nicolae Steinhardt n‑ar fi scris faimosul bestseller
„Jurnalul fericirii“, imediat după închisoare. Pe linie maternă, Dinu Pillat era înrudit cu familia Brătienilor, fiind chiar nepotul direct al lui Ionel Brătianu (premierul României
în 1918). Nelli venea dintr‑o cu totul altă lume. Tatăl ei, Gheorghe Filipescu, era
un muncitor analfabet din Olteniţa lui Alexandru Iliescu. Cizmar sărac, lipsit de convingeri
religioase, el a detestat boierimea română, pentru ca mai târziu să‑şi vadă fiica, adică pe Nelli, măritată cu fiul academicianului Ion Pillat, proprietar al conacului din Miorcani. Iubirea, dragă Alex, face imposibilul posibil. De asta am simţit nevoia să comentez viaţa lor. Pentru că cei doi au produs sinteza perfectă între eros şi logos. Tragismul unei vieţi pline de catastrofe sociale (războiul, abdicarea Regelui Mihai şi invazia bolşevică) nu i‑a împiedicat să rămână împreună. Noi astăzi ne grăbim să tragem concluzii. Milioane de cupluri se
despart invocând problemele financiare, incompatibilitatea emoţională ori sexuală.
Ce lasă în urmă? O enormă cantitate de suferinţă, mai ales pentru copiii inocenţi din familie, care n‑au nicio vină.

„Mi‑e greu să spun că prefer lumea unde adolescenţii scandinavi se îngrămădesc spre clinicile care operează, gratuit, schimbarea de sex“

Rep.: Sunt sigur că răutăcioşii vor spune că eşti doar un amator de idile, când de fapt viaţa femeii în România interbelică era plină de suferinţă: sărăcie, mulţi copii, violenţă domestică, şcolarizare sumară…
M.N.: Nu neg că mi‑am cultivat gustul pentru nostalgie şi că ofer cititorilor mei o lectură selectivă a istoriei moderne. Mi‑e greu să spun că prefer lumea unde adolescenţii scandinavi se îngrămădesc spre clinicile care operează, gratuit, schimbarea de sex. Înţeleg tentaţia de‑a număra binecuvântările ultimului secol şi toate invenţiile utile ale capitalismului, de la apariţia autoturismului şi a aerului condiţionat
până la telefonul mobil. Sunt o mulţime de lucruri bune care au apărut ca rezultat
al creativităţii occidentale pusă la lucru într‑un sistem bazat pe liberă competiţie. N‑aş vrea să privim, însă, cu autosuficienţă ori dispreţ lumea simbolurilor sculptate de  Constantin Brâncuşi sau a arhetipurilor sacre pictate de Horia Bernea. Amândoi creatorii veneau din lumea veche a ţăranului român, capabil să surprindă misterul fiinţei
într‑un limbaj poetic, deloc academic, abscons sau abstract.
Rep.: Da, am văzut că faci un portret al ţăranului român în ultimul tău eseu numit
„Visul României Mari“. Nu‑i o formă de păşunism? Chiar vrei să devii anacronic?
M.N.: Da, Alex, vreau. Distanţa îţi oferă perspectivă. Una din funcţiile cele mai
importante ale inteligenţei este imaginaţia. Nu poţi rezolva probleme de geometrie
dacă n‑ai capacitatea să vezi în spaţiu. Pentru a vedea mai bine, eu folosesc filtrele
cărţilor de istorie. Un cărturar adevărat sau un patriot nu se poate raporta doar la
timpul prezent. România nu‑i un peisaj zugrăvit cu zgomot şi zoaie. Oricât ne‑am
scufunda în derizoriul politichiei dâmboviţene, trecutul conţine câteva lecţii de viaţă
obligatorii. În numele miilor de ţărani ucişi sau întemniţaţi sub regimul comunist, dar şi al celor căzuţi la Oituz, Mărăşti sau Tighina, mi‑am permis să evoc virtuţile civilizaţiei săteşti din arcul carpatic al Europei. Omul satului pe care l‑am cunoscut în copilărie era cu adevărat matinal, credincios, cuviincios şi harnic. Nu‑mi propun să ne întoarcem la aşezările neelectrificate de odinioară, ci doar să emulăm trăsăturile de caracter ale personajelor din lumea lui Eminescu, Creangă ori Slavici.
Rep.: Cu Nenea Iancu ce facem, atunci?
M.N.: Caragiale rămâne cel mai subtil comentator al vieţii publice româneşti din ultimul veac şi jumătate. Dacă vrei să eviţi depresia, revenirea la umorul din „O scrisoare pierdută“ e obligatorie.

„Tristeţea este că doamna Firea nu apelează la profesionişti, ci mizează pe reţeta de succes de la Taraf TV“

Rep.: Dacă tu ai fi fost Ministrul Culturii cum ai fi cheltuit banii pentru Departamentul Centenar?
Rep.: Nimic complicat. Organizam trei concursuri pentru trei filme esenţiale. Unul despre ţăranii care au murit în războiul contra nemţilor (1916‑1918); altul despre Regele Ferdinand, Regina Maria, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Iancu Flondor, Ion Inculeţ şi ceilalţi lideri politici din jurul proclamaţiei Marii Uniri; al treilea ar fi fost despre lupta Armatei Române cu bolşevicii din Budapesta (anul 1919). De ce n‑am desluşi într‑o nouă cheie cinematografică relaţia dintre iubire şi moarte, între măreţie istorică şi mizerie socială?
Rep.: „Visul României Mari“ este sărbătorit printr‑un coşmar politic. Sătui de festivisme, mai percep oamenii valoarea adevărată a unei sărbători naţionale? Ce‑i de făcut?
M.N.: Cu toate păcatele noastre, suntem lideri în industriile creative din regiune. Nu‑i firmă serioasă de publicitate la New York care să se lipsească de imaginaţia unor copywriters din România.Tristeţea este că doamna Firea nu apelează la profesionişti, ci mizează pe reţeta de succes de la Taraf TV.Rep.: Ce se mai poate face acum?

M.N.: Ar putea fi tipărite în ediţie facsimilată discursurile din epocă ale marilor lideri politici, a căror statură morală şi intelectuală nu se compară cu doamna Vasilica Viorica din Videle.
Rep.: Am văzut că nu eşti neapărat pe aceeaşi lungime de undă cu Lucian Boia, legat de Centenar. Ce ţi se pare nepotrivit în punctul lui de vedere?
M.N.: Când profesorul Boia a spus că România n‑a dat un Cézanne, pictorul Paul Gherasim l‑a întrebat: „Dar ce altă ţară, în afară de Franţa, a mai dat un Cézanne?“
Obsesia comparaţiilor denotă un complex de inferioritate. De ce n‑au dat britanicii un Brâncuşi? E o întrebare, până la urmă, stupidă. Tot istoricul Boia a afirmat că „Basarabia nu e România“, din pricina fracturilor de statalitate a ultimilor două sute de ani. Culmea! E ceea ce spune Putin la Moscova. Evident, n‑am auzit atunci nicio referinţă la violenţa pactului Ribbentrop‑Molotov şi nicio admiraţie pentru isprava unioniştilor de la 1918. Mă întreb atunci: a fost Bucovina o provincie românească?
Dacă nu, îi vom spune regretatului Iancu Flondor din Storojineţ că s‑a înşelat?
În ceea ce mă priveşte: cred că Marea Unire a venit să pecetluiască dorinţa de libertate a românilor care, secole la rândul, au folosit aceeaşi limbă şi au împărtăşit aceeaşi credinţă creştină (indiferent de pluralismul confesional).

„Adrian Năstase era tipul inteligent care dorea, simultan, banii şi puterea. Astăzi, e o veritabilă invazie a proştilor“

Rep.: Politica ultimilor ani în România cum ţi se pare şi ce crezi că trebuie rapid schimbat?
M.N.: S‑au prăbuşit standardele profesionale, chiar înaintea celor de integritate. Adrian Năstase era tipul inteligent care dorea, simultan, banii şi puterea. Astăzi, e o veritabilă invazie a proştilor. Tractoristul se visează premier; doamna de la coafor ajunge secretar de stat. E o răsturnare a valorilor: nu mai deosebim între analfabet şi insul educat; între amator şi profesionist. Oricâte structuri de intelligence am avea, asistăm la o foarte lentă (dar sigură) implozie a instituţiilor statului român, care şi‑au uitat menirea. Doar mediul privat ne salvează.
Rep.: Preşedintele Iohannis a promis reformarea clasei politice. Ţi se pare că a reuşit?
M.N.: Comparat cu alţi foşti preşedinţi ai României, Klaus Iohannis e încă foarte tânăr şi mai are zeci de ani de viaţă activă în faţă. N‑aş vrea să ignorăm faptul că sub mandatul domniei sale am avut miniştri precum Vlad Voiculescu la Sănătate sau că actualul PNL s‑a primenit cu voci noi, de la Florin Cîţu şi Robert Sighiartău, până la Tănase Stamule ori Bogdan Glăvan (cel mai bun economist). Nu‑i destul, putem cu toţii face mai mult.
Rep.: Încă îţi mai place Donald Trump?
M.N.: Admit că personajul e excesiv, poate chiar şi pentru gustul Melaniei. E totuşi un preşedinte al naibii de eficient: vezi reducerile de taxe, creşterile spectaculoase la bursă, reducerea istorică a şomajului în rândul negrilor americani, dar şi jocul geopolitic în zone cheie ale globului: vizita simbolică la Vatican, susţinerea pentru Ierusalim, discursul de la Varşovia.
Rep.: De ce‑ai intrat în PNL?
M.N.: Pentru că nu poţi lua puterea stând departe de politică.
Alexandru CĂUTIŞ