Nici ca să ne pedepsească pe noi, individual, sau omenirea în totalitate. Dar, ca orice lucru nemaivăzut de niciunul dintre noi, ea ne poate învăța câte ceva. Erau, poate, lucruri pe care le țineam undeva într-o cută a ADN-ului, niște spaime sau învățăminte lăsate acolo de niște strămoși pe care nu i-am cunoscut dar care au trăit pe vremea ciumei, unor războaie nimicitoare și a altor dezastre. Despre cum funcționează o lume în care ce era valabil ieri nu mai e valabil azi.
Este clar că pe toți ne afectează, chiar dacă nu ne omoară sau nu ne atinge virusul. Pe unii îi lasă fără surse de venit, pe alții, fără tabieturile zilnice. Unora le va răsturna felul în care văd lumea. Dar, ceea ce încerc să înțeleg este cum vom trece prin asta din punct de vedere economic. Ca într-o piesă de suspans, cam la fiecare șase luni auzeam în trecut că statul e falit, că nu sunt bani de pensii, că abia de s-a găsit în ultimul moment o soluție pentru un credit. Șandramaua părea că se dărâmă de la sine, nici nu avea nevoie de vreo adiere de vânt ca să cadă. Și iată că, tușind, s-a înzdrăvenit. Brusc, statul are bani să țină oamenii în șomaj tehnic, asta în timp ce-și permite să nu mai preseze oamenii și firmele să-și plătească impozitele, are bani să susțină firmele și să suporte costurile mărite legate de combaterea epidemiei. Parcă ar vrea să-i dea dreptate conului Leonida, care știa că treaba statului e să-i țină pe toți în pâine fără a încasa niciun sfanț de la nimeni.
Să ne înțelegem, ăsta nu e un reproș, e foarte bine că statul ia aceste măsuri. Și nu e vorba doar despre statul român, majoritatea țărilor afectate fac cam la fel. Întrebarea mea este prin ce miracol financiar este posibil acest lucru. Pentru a face respirație gură-la-gură unei economii blocate, o soluție ar fi să tipărești bani (nici alte țări nu o duc mai bine, nu-ți pot da o mână de ajutor). Ar fi o soluție proastă, evident, moneda se duce dracului. Altă soluție ar fi să se împartă oamenilor vouchere cu care să-și acopere cheltuielile, în lipsa unor venituri din muncă. E cam același lucru, când tragi linie vezi că niște producători sau furnizori au vândut pâine și servicii și s-au ales la urmă cu un teanc de bilețele colorate emise de stat. Să zicem că trece pandemia și acești furnizori sună la ușa domnului Isărescu și-i cer să le schimbe cartonașele colorate pe bani. Oricât de serios știe să fie domnul Isărescu, nu cred că-și va putea reține un hohot de râs sau, măcar o vorbă de duh cu care să-i îndrume pe solicitanți să bată la alte uși.
Cineva din Italia spunea că, de fapt, are loc o naționalizare extinsă a marilor companii. Eu aș veni cu o soluție personală, chioampă, dar nu mai proastă decât cele propuse de mințile luminate care ne-au condus până aici: în loc să se naționalizeze firmele private, să se privatizeze statul. În loc să ia statul firmele, firmele ar putea să ia statul. Cum statul n-are bani în afară de cei încasați din impozite (care acum nu mai vin) și de banii pe care îi tipărește (cu efect economic dezastruos), ar putea, după ce trece pandalia, să răscumpere voucherele emise în timpul crizei prin acțiuni la activele sale. De pildă, ai vândut trei luni pâine și ai primit pentru asta bilețele colorate în loc de bani, vii la Stat și primești certificate de proprietate la Casa Poporului. Apoi încasezi chirie de la parlamentari când aceia au de ținut ședințe în sala X. Într-o variantă mai îndrăzneață, te-ai putea împroprietări chiar și cu parlamentari, cam ca un patron de club de fotbal. Dacă ai unul care a băgat mai multe goluri la buget într-un sezon, poți să-l vinzi altui parlament, în Anglia, Turcia sau la dracu-n praznic. Probleme să aveți, că soluții vă dau eu. (N.D.)
