Marriage Story (Netflix, Regia și scenariul: Noam Baumbach, cu Adam Driver, Scarlett Johansson)
”Rareori se fac filme pe care, privindu-le, te simți ca la teatru”, mi-am zis, chircit pe canapea de o emoție intensă pe care aș putea-o descrie cel mai corect drept o frică palpabilă de ceva foarte greu de definit, după fix 38 de minute și 30 secunde trecute din Marriage Story. Charlie (Adam Driver) este în bucătăria de la Los Angeles a soacrei lui și are o conversație cu Cassie (Merritt Wever), sora viitoarei foste lui neveste (Nicole – Scarlett Johansson). Cassie îi spune că lucrează la un spectacol după un dramaturg englez, așa că Charlie (regizor de teatru consacrat și un spirit empatic și generos, mereu dornic să bucure oamenii din jur) maimuțărește un accent din nordul britanic. În timp ce intră în rolul unui țăran englez, Charlie se orientează scurt în jurul lui, în căutarea unui obiect de decor pe care să-l includă în improvizație. Vede un plic oarecare pe pervaz, îl ia în mâna stângă și întreabă glumeț, în timp ce e încă în personaj, ce e cu plicul ăla. Iese brusc din rol când își vede numele scris pe hârtia de un galben incert, aparent benign. Mâna dreaptă simte nevoa să sprijine și ea greutatea parcă tot mai mare a plicului. Află că înăuntrul acelui anost cal troian stă scris un verdict final care anunță sfârșitul vieții lui de până atunci. Nicole intră și ea în bucătărie și îi cere scuze lui Charlie că a trebuit să afle așa. ”Mă simt de parcă aș fi într-un vis”, spune Charlie, cu voce joasă și nesigură. În timp ce spune asta, mâinile lui uriașe par tot mai puțin capabile să suporte greutatea plicului, care în acest moment trebuie să fi ajuns măcar la 15-20 de kilograme.
Când ești la teatru și actorii joacă lângă tine, când îi poți simți, observa în cele mai mici detalii, fără editare și fără duble, identificarea emoțională cu personajele și imersiunea în spectacol sunt mult mai facile. De aceea plâng (probabil la fel și voi, măcar unii) la majoritatea pieselor bune, dar la mult mai puține filme. Marriage Story nu doar că a recuperat acest handicap enorm al filmelor față de spectacolele live. Senzația este că a luat ce e mai bun din ambele arte și a creat ceva nou, de sine stătător. Subiectul din Marriage Story este de o simplitate impecabilă. Totuși, Noah Baumbach și minunații lui actori (se remarcă, pe lângă Driver și Johansson, Laura Dern, Ray Liotta și Alan Alda) au reușit să transforme acea situație banală, cu care tuturor ne e atât de ușor să ne identificăm, într-o tragedie apăsătoare, o situație fără ieșire, în care speranța e atât de greu de întrezărit încât plânsul se înrăutățește pe alocuri, la cel puțin 3-4 scene intense din film, și devine o succesiune de sughițuri și oftaturi care anunță, deloc surprinzător, o senzație de sufocare. Iar scena pe care v-am descris-o în primul paragraf nu face parte dintre aceste 3-4 foarte intense de care pomenesc.
Marriage Story este mult mai mult decât un film despre un divorț. Este un film despre cum timpul poate dezagrega lucrurile la care ai ținut cel mai mult în viață, le poate modifica și urâți până în punctul inevitabil în care te întrebi dacă măcar ți-au plăcut vreodată. Este un film despre cum oameni buni, care nu fac greșeli mari sau de neiertat, pot să-și piardă complet busola și să naufragieze surprinzător și tragic într-un ocean necunoscut, fără să vadă vreun mal. Este un film despre cum miturile atât de utile pe care oamenii le-au creat ca să-i ajute (cu legile și sistemul de justiție în capul listei) pot uneori să transforme doi oameni afectuoși și discreți în două brute nerezonabile. Este un film care te învață că uneori nu poți evita sau da la o parte răul, ci poți doar să-l trăiești și să înveți să te împaci cu el, în speranța că vei găsi cândva drumul către acel mal. Și, când îl vei găsi… Când îl vei găsi, ce? Filmul are și un răspuns scurt, de doar câteva secunde, și la această întrebare. Când găsești malul și poți, în fine, să simți pământul sub picioare, trebuie să te asiguri că tu și cei dragi care au reușit să găsească și ei drumul puteți păși în siguranță mai departe, către un viitor. Așa că, dacă e nevoie, te apleci și îl legi la șireturi pe omul cu care nu mai poți să trăiești, dar pe care îl iubești încă.
Ah, și să știți că, în același timp, este un film teribil de amuzant, straniu de amuzant. Amuzant ca o înmormântare la care, dintr-un motiv peste puterile tale, nu te poți abține și râzi zgomotos, cathartic.
(citiți cronica completă de la Marriage Story în ediția print a revistei Kamikaze de joi, 19 decembrie)
Andrei Manțog
