Ziua în care am condamnat chinezismul

Jurnalul unui român în state, în criză și în budă  – episodul 23

Despre America se spune că este cea mai bogată ţară din lume, deţinută de chinezi. Ca să văd cu ochii mei cît de dependent sînt, la rîndul meu, de chitai, m-am hotărît ca într-o zi să nu folosesc/consum nimic ce are pe etichetă Made in China, după cum am citit eu odată că a făcut o doamnă de pe aici, de care după aceea s-a auzit că a cerut azil politic la Disneyland.

Probleme am avut încă de dimineaţă, cînd am intrat în baie: am constatat că va trebui să mă spăl pe dinţi cu degetul, fără periuţă, și să mă șterg cu un prosop (made in Pakistan) mare cît un confetti, singurul ne-chinez găsit prin casă. La îmbrăcat am avut greutăţi mai întîi cu chiloţii, astfel că în loc de clasicii mei tetra am fost nevoit să iau pe organismul gol o pereche de bermude made in Honduras. Pantalonii, din Bangladesh, și-așa strîmţi de cînd tot schimbă ăștia mărimile fără să anunţe, eu purtînd 34 din tinereţe, aproape că pocneau pe mine și nu mă puteam apleca fără riscul de a-i despica.

Nu fără eforturi am găsit în cele din urmă și o cămașă mul­­ti­colorată, cu modele de palmieri și papagali, din Guatemala, și printre drăcuieli mi-am făcut cruce cu limba-n gură că nu e iarnă să-mi trebuiască mai multe haine. La ciorapi m-a salvat o pereche de plușaţi made in India, albi ca spuma, care se potriveau de minune cu pantalonii vernil și pantofii negri, brazilieni. Din păcate, m-am văzut nevoit să-mi las pe pian, lîngă frigider, superochelarii mei de fiţe Armani of China.

Cu îmbrăcămintea am scăpat ușor, însă am dat peste o problemă și mai mare: transportul. A trebuit să renunţ la autobuzul cu aer condiţionat, fiind convins că măcar 95% din piese și subansamble sînt făcute știm-noi-unde, și să merg cu mașina proprie, pentru care pot să bag mîna în foc; e atît de proastă și de frumoasă încît nu poate să fie altceva decît o americancă get-beget, așa, cam la 24 spre 31 de ani, depinde de piese, made with pride and joy in the good ol’ USofA, înainte de revoluţia plasticului și a oricăror norme de calitate, cînd încă se făceau faruri din sticlă și ferodouri din azbest.

A trebuit doar să-mi dezlipesc iconiţa sfinţită care‑mi mai face cu ochiul cînd mă urc băut la volan, fiind cumpărată din România de la o mînăstire cu răspundere limitată, avînd astfel o origine suspectă. Nemîncat toată ziua, m-am întors acasă și am servit o omletă de opt ouă d-ale noastre, de la o avicolă din Wisconsin, și de frica foamei am completat cu șase cerveza hecho en Mexico, pentru că, vorba ceea, bun îi vinul, nu-i ca apa, nici friptura nu-i ca ceapa.

În cele din urmă, m-am băgat în pat (made in Vietnam, am verificat) și pentru că toate cearșafurile din casă nu corespundeau la origine, m-am învelit cu o faţă de masă cu modele populare bănăţene, primită de zestre cînd m-am însurat. Totuși, pot să spun că experimentul a fost o reușită deplină, în sensul că m-am dechinezărit, cel puţin pentru o zi, și nu am murit. Bine, nici nu pot spune că am trăit. At best, am supravieţuit. (Silviu Brizu)