
Am intrat în casă doar de câteva ceasuri, trecând peste Puzdra, din valea Bistriţei în cea a Moldovei. Fusesem în Dârmoxa, la slujba de pomenire a prietenului Florin Crăciun – pădurar cu chemare – stins în urmă cu un an. La dus, pe drumul dintre munţi, am întâlnit vreo şapte sau opt automobile din care coborau – înarmaţi cu saci şi sacoşe din rafie – culegătorii de ciuperci. Ba mai mult, din două dube oprite spre cumpăna apelor, descinseseră echipe întregi de omuleţi necăjiţi şi ceva mai bronzaţi. Vai de capul lor! Samsarii îi descărcaseră, urmând să‑i adune spre seară, odată cu poverile de hribi, râşcovi şi ghebe. Ici şi colo, în „păscători“ mărginite de codru, vacile muntenilor culegeau ierburi încă verzi, vegheate de culorile toamnei. Din goana maşinii, greabănul unei vaci mi‑a atras privirea. Am coborât grăbit, pătruns de‑o bănuială: vită lovită de urs.
Nu departe, în postata vecină, se afla stăpâna. Era soţia pădurarului al cărui canton şi gospodărie se ridicau la câteva sute de paşi. Pe el îl ştiam. Am intrat în vorbă, am întrebat… Nu mă înşelasem: ursul lovise vaca de cu noapte, dar câinele se oţărâse la el. Au ieşit şi soţii din casă şi dus a fost. „Ne‑am hotărât s‑o dăm. La abator. Aştept cumpărătorii. Mi‑au telefonat că vin. Oricum voiam să dăm o vacă… Acum, dacă ursu’ s‑a grăbit şi‑a însemnat‑o, o dăm pe asta“ – mă lămuri femeia.
M‑am apropiat de văcuţa rănită. Greu trebuie să‑i fi fost cu fiara‑n spate… Şi femeia a continuat: „A‑ncercat să ne ia şi porcul din coteţ. De vreo săptămână, dar coteţu‑i bun, tare… Am auzit câinele, am ieşit şi l‑am mânat… Vacile au rămas afară peste noapte şi n‑a fost bine. Că şi ursu’. Unde să se mai ducă? Ce să facă? Că mai foşcăită ca acum n‑a fost pădurea niciodată: drujbe şi TAF‑uri peste tot şi, uite‑i!.“– se opri, arătându‑mi spre drum unde treceau maşinile. „Uite‑i, cu sacii cu ciuperci pe portbagaj!“. Toată vara‑i aşa… Ba zmeurarii, ba afinarii, ba ciupercarii… Iau tot… Ce să mănânce şi el?… De‑aia dă la vite… Nu ştiu ce să mai zic, că lăcomie ca‑n ziua de azi n‑am mai văzut. Mai demult puneai pe iarnă un borcan‑două de ciuperci… Culegeai cât să mânânci o dată… De două ori. De poftă. Acum parcă‑s mânaţi de‑un vânt rău“. Da… Vântul banului…
Auzind‑o, am plusat pe adevăr: „Şi la 250‑300 de kile, cât are ursul, trebuie mâncare, nu glumă!“. „Da!… Şi asta zilnic, nu numai o dată“ – adăugă gazda. Îmi plăcea omul. Am întrebat‑o dacă ştie de ultima găselniţă ministerială; una proastă, ca mai toate ordinele silvice „venite de sus“: „Ştiţi că în anul ăsta a venit un ordin ca să se planteze toate V‑urile?… Toate poienile… Cele unde sălbăticiunile păşteau… Unde şi urşii păşteau primăvara… Şi unde se făcea şi fân pentru hrănitori. Ordin să nu ma fie niciun ochi de iarbă“. Femeia a râs: „Dar cum să nu ştiu?… Doar n‑am fost şi noi la plantat?… Mare prostie!… Ce să‑i faci? Tac şefii, tăcem şi noi… Şi toţi ştiu că nu e bine. Dar se supun, că frica‑i mare“.
Era seară. În coastă, câinele bătea iar, întors spre codru. Simţise ceva.
Nicolae Dărămuş