Vânătoarea nu e sport

Vânătoarea nu e sport

Nu există sport în care se ucide. Când o activitate‑hobby ucide, nu e sport. Sportul
presupune fie competiţie, fie performanţă. Niciuna nu e prezentă, în condiţiile armelor sofisticate şi ale asaltului colectiv. Vânătoare poate face oricine are o armă. Cum oricine poate face şi crimă. Şi, de fapt, vânătoarea include crima, doar că victima, nefiind om, e considerată trofeu. Iar trofeul nu e decât expresia golului interior, mândria celui pentru care posesiile înseamnă totul: de la trofee cinegetice, la bani, de la proprietăţi diverse (case, automobile, colecţii), la cuceriri amoroase; fără toate acestea el simţind că nu există. Trist…
Vechea înfruntare dintre „a avea“ şi „a fi“ face încă victime: morţi vioi în rândul oamenilor şi morţi ţepeni, însângeraţi şi reci printre necuvântătoare. Uneori şi tot mai adesea şi printre oameni. Vânătoare poate face oricine are o armă de foc. Şi un ins care abia se mişcă din cauza obezităţii, a vreunei boli de inimă sau a artrozei şi un ins bolnav la marginea morţii – ca „ultimă dorinţă“ – şi unul oligofren, şi unul „dotat“. Iubirea, lumina, smerenia şi credinţa lipsindu‑le tuturor.
Nicolae Dărămuş