Corupţia sud‑americană a ucis fotbalul, civilizaţia vest‑europeană l‑a reinventat. Adeus, Brasil!

Brazilia are 200 de milioane de oameni şi aproape toţi joacă fotbal. Belgia are 11 milioane, dar cai mai mulţi au alte preocupări. Brazilia înseamnă fotbal. Se zice că ar fi înzestraţi
mai bine natural, pentru că fotbalul jucat pe nisip de generaţii a transformat Brazilia într‑o ţară de mutanţi cu gleznele de o mobilitate neomenească. Pe lângă zecile de milioane care practică fotbalul de plăcere, mai au şi 2,1 milioane de jucători profesionişti. De două ori
mai mulţi decât toţi sportivii profesioniştii ai Belgiei, adunat. De altfel, Belgia are doar două ligi de fotbal şi doar 34 de cluburi profesioniste.
Dar Brazilia mai are ceva: un sistem politic corupt şi defect. Cu cel mai popular preşedinte al istoriei recente la închisoare (condamnat la 12 ani pentru corupţie şi spălare de bani), în sondajele pentru alegerile prezidenţiale din octombrie conduce Jair Bolsonaro, cel numit, într‑un articol din 2014, „cel mai misogin şi mai
plin de ură politician ales din lumea democratică“. Şi, desigur, e şi rasist, şi homofob, şi xenofob, dar astea aproape că se subînţelegeau deja. În 2015, în Brazilia exploda cel mai mare caz de corupţie înregistrat oficial la nivel mondial.
La fotbal, brazilienii au câştigat Mondialul ultima oară în 2002, în vremea când economia „emergentă“ duduia. De atunci, numai dezastre: eliminaţi în sferturile
de finală în 2006, 2010 şi 2018 şi distruşi acasă în semifinale în 2014: 1‑7 cu Germania. De altfel, faptul că o echipă non‑europeană a reuşit să joace o finală, la ultimele 4 campionate mondiale, a fost mai degrabă noroc chior: în 2014, Argentina a bătut greu, cu prelungiri, penaltiuri şi multă suferinţă, Elveţia, Belgia şi Olanda, doar ca să piardă finala cu Germania. Germania, Spania şi Italia sunt ultimele trei campioane mondiale. Se pregăteşte o altă europeană, cu Franţa şi Belgia printre favorite, iar Anglia şi Croaţia aşteptând la cotitură.
Fotbalul e religie în Brazilia, dar ţara o duce atât de rău încât oamenii se concentrează pe „adevăratele tragedii“: corupţia, liderii populişti, sistemele de sănătate
şi de educaţie aflate la pământ. În timpul imnului cântat la meciul de ieri cu Belgia, ecranul uriaş montat pe Rua Benjamin Constant, în Rio de Janeiro, s‑a stricat. Într‑un moment
emblematic pentru cum stau lucrurile în ţară, mulţimea din centrul oraşului s‑a călcat în picioare ca să se uite la meci pe un televizor mic, aşezat de organizatori pe o boxă.
Între timp, Belgia făcea 2‑0 la Kazan după doar 30 de minute.
CUM DREQ?!
În 1998, după ce Belgia era eliminată încă din grupe, la Mondialul din Franţa, Federaţia Belgiană de Fotbal a organizat câteva întâlniri la care a invitat cei mai buni 30 de antrenori din ţară.
S‑a propus un sistem unitar de joc la nivelul întregii ţări. Totul, de la aşezarea în teren a tuturor echipelor de juniori, până la alimentaţia şi educaţia copiilor, urma să fie atent controlat. S‑a pus accent pe libertate individuală şi creativitate, ideea de la bază fiind simplă: atâta timp cât producem fotbalişti educaţi, aceştia pot fi lăsaţi să joace liber, pentru că vor fi nu doar jucători talentaţi, ci şi adulţi responsabili şi inteligenţi. Între 1998 şi 2002, cu puternic sprijin din partea guvernului, s‑au deschis 8 şcoli sportive care îşi propuneau în primul rând să producă adulţi educaţi. Explică Jean Kindermans, directorul academiei de tineret a lui Anderlecht: „Câţi dintre copiii pe care îi pregătim vor ajunge sportivi profesionişti?
Cel mult 10%. Ai zice că aceia 90% care nu ajung nu sunt problema noastră. Ba da, SUNT problema noastră. Dacă din varii motive nu o să poţi face pasul la sport de performanţă, eu mă asigur să poţi să‑ţi găseşti oricând un job, pentru că o să fii un om cu abilităţi intelectuale peste medie.“
Punct ochit, punct lovit. Atacul Belgiei (chit că văduvit ieri de senzaţionala schimbare de tactică a lui Martinez, care l‑a scos pe Mertens din lot, l‑a transformat pe Lukaku în extremă şi pe De Bruyne în vârf fals) este format din nişte tipi remarcabili nu doar prin înzestrările tehnice şi genetice, ci şi prin inteligenţa pe care o arată şi în teren, şi în afara lui. Hazard, De Bruyne, Lukaku şi Mertens ştiu nu doar mai mult fotbal, ci şi mai multă literatură, mai multă artă, mai multă matematică, mai multă viaţă, practic, decât vor şti vreodată cocalari simpatici şi super‑talentaţi, şi totuşi cocalari, ca Neymar, Gabriel Jesus sau Marcelo.
Despre cum a reuşit în fotbal o naţiune micuţă ca Belgia graţie ştiinţei, gândirii critice şi educaţiei, s‑ar putea vorbi ore întregi. S‑ar putea vorbi despre miile de meciuri filmate, la toate categoriile de juniori, şi despre zecile de mii de ore de analiză făcute. Despre
exerciţiile speciale inventate pentru diverse grupe de vârstă ca să le dezvolte anumite aptitudini pentru sistemul
de joc unitar gândit. Despre auditurile constante care se fac la toate cluburile, extrem de serioase şi de dure. Sau despre faptul că juniorii lui Anderlecht NU AU VOIE SĂ FACĂ ALUNECĂRI: până la nivel de fotbal de tineret (under 21), orice deposedare trebuie făcută prin anticipaţie şi poziţionare. Adică prin inteligenţă.
„Vrem să creăm fotbalişti inteligenţi, inclusiv fundaşii, nu măcelari“, spune acelaşi Kindermans.
Au reuşit. Brazilia e o ţară uriaşă care trăieşte pentru fotbal, dar în lumea cea nouă abordarea asta nu e nici pe departe suficientă ca să ai şi succes la fotbal. Belgia
e o ţară minusculă care nu trăieşte pentru fotbal, ci pentru o societate deschisă, educată şi civilizată. Fotbalul vine cumva ca o urmare firească a acestei lumi. Belgia nu se va supăra foarte tare dacă va pierde semifinala cu favorita Franţa (care are, cum are şi Brazilia, o generaţie extraordinară). Dar, dacă o va câştiga, probabil va fi pentru prima oară campioană mondială. Pentru că minţile şi corpurile sănătoase sunt făurite în ţări sănătoase.
Andrei Manţog