
Preambul 1
Acum fix o săptămână am luat loc pe scaunul confortabil al unui cinematograf din centru pentru proiecția de gală a debutului în lung metraj al unui regizor brăilean, Hadrian Marcu. Pe numele său de botez „Un om la locul lui”, debutul acesta e genul ăla de film de la care poți ieși superorgasmat sau supercontrariat. Variantele de reacție după o oră și jumătate de peliculă și foit în scaun pot fi așadar doar două:
-
„Bă, cât de tare!”, varianta prescurtată a mult mai amplului „Am avut privilegiul de a urmări o capodoperă a noului val cinematografic.”
-
„Ce căcat am văzut?” sau versiunea de hipster pseudointelectual „Oare ce a vrut să spună autorul?”
În sala plină ochi de oameni care nu pot rata un asemenea eveniment pentru nimic în lume (afară erau -184° C și ploua/ningea ca în filmele scandinave) nu am putut să nu remarc și figuri cunoscute. Pe unii îi știam de pe la televizor din sitcom-uri și emisiuni de rahat, pe alții de la șprițuri interminabile prin pub-uri obscure de subsol bucureștean, și mai erau și unii la vederea cărora ai mereu reacția aia de îl știu de undeva, băga-mi-aș, dar nu știu de unde să-l iau.
Cei mai mișto erau însă erau cei din a patra categorie, necunoscuți după mutră, dar atât de previzibili în reacții. Îi știți și voi, sunt ăia care nu pot deosebi o pictură a lui Pollock de un accident cu o găleată de lavabil pe un șantier din provincie. Oameni prin care impostura curge ca Amazonul, cu cel mai mare debit de tâmpenii rostite pe minut, genul de proști care folosesc neologisme și cuvinte mai puțin uzuale pentru a-și băga în ceață interlocutorii, la rândul lor utilizatori ai aceleiași tehnici.
Norocul meu că de la intrarea în sală și până la proiecția filmului timpul a fost destul de scurt și astfel am fost scutit de a mai suporta acele dialoguri absurde și lipsite de orice substanță.
Preambul 2
Hadrian mi-e prieten și concetățean și deși el a terminat la liceul celălalt, rămâne pentru mine un partener de dialog dintre cei mai buni. Relațiile noastre s-au mai răcit după semifinala Anglia – Croația de la Mondialul rusesc de astă-vară, dar el tot a găsit puterea de a ierta și de a-mi trimite o invitație dublă. Adică, nah, totul până la inventatorii sportului rege! Nu vii tu băi regizorule care ești tu regizor, să mi-i lauzi pe Rakitici și pe Modrici și să râzi de Lingard și Rashford, că văd negru în fața ochilor. Dar gata cu fotbalul, revenim la cinema.
Succesul unui film românesc de festival are la bază un criteriu foarte exact și anume ăla ca personajul principal masculin să fie interpretat de unul din cei trei muschetari, Dragoș Bucur, Andi Vasluianu sau Bogdan Dumitrache. Cum unul era ocupat cu familia, iar altul prindea hackeri prin Timișoara, Marky a apelat la cel de-al treilea, întâmplător sau nu liber de angajament la momentul filmărilor.
Bogdan Dumitrache este Petru, inginer pe un șantier de construcții, o fabrică de ciment sau platformă de forări, nu m-am prins eu, că nu prea mă pricep la utilajele alea. Oricum erau mari, făceau mult zgomot iar la un moment dat devin personaje și ele.
Momentele de liniște sunt semnificativ mai puține decât în alte filme de gen. Chiar și atunci când Petru tace, auzul îți este stimulat ba de o mașină de spălat, ba de sunetul pașilor pe un drum forestier pietruit, ba de utilajele de pe șantier, ba de un tren ce trece prin cadru fix când tace Petru în mașină la barieră. Până și tăcerea lui Petru într-o biserică e încărcată de sunet, deși poate unii dintre spectatori nu îl vor auzi.
Filmul – intriga și desfășurarea acțiunii
Petru e un păcătos, el are o relație cu o domnișoară medic ORL-ist, căreia îi face și un copil, dar așa, mai pe lângă familia tradițională, fără să o ducă nici la primărie, nici la biserică. Simultan, el are o altă relație, cu o doamnă colegă inginer de data asta. Pe ea chiar nu poate să o ducă nici la primărie nici la biserică, pentru că a fost dusă deja de soțul ei. Petru fumează în spital, dar măcar are bunul simț să deschidă geamul. Petru mai și înjură, l-am auzit eu cu urechile mele, și își minte prietenul și colegul de șantier.
Faza nasoală în viața lui Petru apare atunci când colega inginer este implicată într-un accident rutier, în urma căruia un Golf argintiu cu numere de Bistrița-Năsăud și un fag de pe marginea unui drum sunt grav avariate. Pe lângă victimele enumerate mai sus, destul de boțit din accident iese și șoferul, un tip pe care nu-l vezi decât în treacăt, încarcerat în mașină până a venit SMURD-ul.
Surprinzător pentru un neavizat ca mine, filmul nu se concentrează pe cauzele accidentului (viteză neadaptată la condițiile de trafic, curbă periculoasă la stânga nesemnalizată corespunzător) și rămâne cu obiectivul pe Petru și oamenii și tăcerea din jurul său. Ar mai fi fost de studiat și ce căutau cei doi singuri în mașină, de unde veneau, cât stătuseră acolo, ce făceau exact în momentul producerii accidentului, dar cum regizorul nu era moderator la Acces Direct, întrebările astea au rămas fără răspuns. Nici măcar după proiecție nu a rupt nimeni tăcerea să mă lămurească.
Filmul – punctul culminant
Eh, acum vine și punctul culminant al narațiunii. Colega adulteră este internată în spitalul în care orelea partenera oficială și însărcinată. Bandit, Petru o roagă pe cea din urmă să aibă grijă și să se mai intereseze la colegii de pe secția chirurgie din când în când și de starea doamnei inginer. Prins între cele două femei, fiecare cu o problemă în plus acum (una cu copil, alta fără un picior), Petru e neatent și se opărește. Practic, există un moment în film în care toate cele trei personaje principale au o problemă medicală.
Deși am sperat ca acest moment să ducă la o discuție serioasă despre sistemul medico-sanitar din România și problemele sale reale, regizorul și scenaristul se încăpățânează să se concentreze până la final pe Petru și dilemele sale.
Filmul – deznodământul
Petru mai păcătuiește o dată, bea alcool și fumează într-un loc neamanajat în acest scop cu colegul său, dar se gândește serios să meargă la spovedanie. De la această decizie se întrezărește orizontul de optimism necesar nu numai lui Petru, ci oricărui dintre noi. Spovedania despre care vorbește personajul nu este decât o metaforă a deciziei de a-și înfrunta problemele. Căci până la urmă despre asta ne vorbește filmul lui Marky, despre curajul de a ne înfrunta problemele, mărunte în ochii altora, dar enorme în sufletele noastre. Despre curajul de a ne găsi locul în lumea noastră, în bula noastră.
Recomandări și concluzii
Filmul conține două scene de seminuditate, dar fetele sunt cu spatele, nu m-aș baza prea mult pe ele dacă aș vrea să duc gagica la mine acasă după film. De văzut cu atenție maximă scena ecografiei la obstetrician și scena cu mașina împotmolită. Cele două momente sunt o sinteză excelentă a cum suntem noi ca popor, că încape toată România în ele.
Concluziile vă las să le trageți singuri, în tăcere, fiecare la locul lui. Dar pentru asta, trebuie mai întâi să îl vedeți. Filmul e de o săptămână în cinematografe, cu siguranță va ajunge și la mallul din orașul vostru. (CM)