Dark (serial SFF, adică de știință, ficțiune și filosofie, Netflix, Regia: Baran bo Odar)

Scriu acest text înainte să mă fi uitat la ultimul episod din serialul nemțesc Dark și, drept să vă spun, e un moment foarte greu. Am văzut penultimul episod din sezonul 3 (și ultimul) acum vreo 5 zile, dar cu siguranță știți și voi senzația aia de sfârșit a ceva frumos: pe de o parte, ești disperat să mai guști o dată din acel lucru și da, să vezi cum se va încheia; pe de alta, știi că vei fi trist că s-a terminat.

Pentru că asta mi se pare că au reușit cei care au creat Dark, în acești trei ani, adică de când ne-am cunoscut: să creeze o lume atât de veridică, de convingătoare și în același timp de magică, încât atașamentul față de ea să înceapă să funcționeze ca atașamentul față de oameni. Nu vrem să pierdem oamenii pe care îi iubim și nu vrem să pierdem serialele pe care le iubim. Noroc că la seriale există mereu și opțiunea revederii, ceea ce la Dark va fi nu doar o (și mai mare) plăcere, ci chiar o necesitate.

Următoarele observații sunt mai degrabă pentru cei care au văzut deja serialul, dar la fel de bune și pentru cei care nu au făcut-o, pentru că NU conțin spoilere

Pentru că The Sopranos a început în 1999 și pentru că The Wire nu am văzut (că nu pare genul meu), pot să zic liniștit că, pentru mine, Dark este cel mai bun serial din noul mileniu. Povestea lui a început într-o vară plictisitoare din 2017 și, de atunci încoace, fiecare vară care a urmat a fost, datorită lui, entuziasmantă. Cei doi creatori ai lui, Baran bo Odar și Jantje Friese, parteneri de viață și originari amândoi din câte un orășel mic din Germania, au reușit să facă, practic, un Twin Peaks mai bun.

Dacă Twin Peaks a fost un serial mai degrabă despre drăcoveniile mai speciale, să le zicem așa, din capul lui David Lynch (pe care, cândva în timpul procesului meu de transformare din pseudointelectual într-un om normal, am ajuns să-l detest un pic), Dark este un serial la fel de provocator, de inteligent și de complicat, dar cu teme mult mai universale și, pe măsură ce ajungem să le înțelegem, mai familiare. Iar faptul că te poți regăsi în el (ba chiar te poți cunoaște cu ajutorul lui) este cel care îl face mult mai bun ca Twin Peaks. Să mă explic…

Poate că chiar aceia care ați văzut sau măcar ați auzit despre Dark credeți că este un show despre timp și semnificațiile lui filosofice și emoționale. Dar mie îmi pare mai degrabă că asta cu timpul și repetatele călătorii în cadrul lui este mai degrabă un pretext. În miezul lui, Dark este pe alocuri o excepțională dezbatere (atenție, nu doar pledoarie, ca altele) despre responsabilitate, libertate, atașament și morală. Oferind frâu liber personajelor să se manifeste la toate vârstele și în toate timpurile, uneori chiar față de versiunile proprii dintr-un alt spațiu sau un alt timp, Dark este o senzațională călătorie înspre cunoașterea de sine. Este filosofie pură, pavată însă cu mare măiestrie cu câteva tehnici manipulative hollywodiene, altele ușor telenovelistice și, în fine, cu multe referințe culturale și sociale care îl fac un tur de forță în ceea ce privește adâncirea în cultură generală și universalitate.

Și acum partea mai degrabă dedicată celor care nu au văzut show-ul…

Deși asemănat adesea de public cu Stranger Things, pentru că personajele principale sunt (cel puțin în primul sezon) niște adolescenți puși în fața unor întâmplări inexplicabile petrecute într-un orășel aflat la marginea unei păduri, Dark și-a propus de la bun început să fie mai degrabă un Twin Peaks modern decât (doar) un Stranger Things. E adevărat, păstrează acea nostalgie plăcută cu care cochetează și Stranger Things (care la rândul lui pare s-o fi împrumutat de la Spielberg și producțiile Amblin în general), dar în ceea ce privește atmosfera și tonul general, o spun chiar cei doi creatori, Dark se apropie mult mai mult de o versiune europeană a unui mix de Fincher cu Lynch.

În cuvintele lui Odar: ”Sincer, mi se pare că serialul nostru este mult mai bazat pe știință decât Stranger Things, care-i doar un serial cu monștri. Acea ‘chestie’ supranaturală este la noi bazată pe o teorie a lui Albert Einstein care ne spune că timpul nu este o linie, ci un cerc.” Și, într-adevăr, cinste creatorilor, show-ul începe cu un citat din Einstein: ”Diferența dintre trecut, prezent și viitor este doar o iluzie pe care oamenii și-o repetă cu încăpățânare.”

Dark nu doar că are un ton întunecat (doh) și încărcat de mister foarte similar cu acela din Twin Peaks, dar pleacă și de la o premisă asemănătoare: dispariția unui copil într-o mică comunitate numită Winden. Orășelul există cu adevărat, în Germania, și chiar este înconjurat de o pădure încărcată de mistere și tot felul de legende tulburătoare. Se presupune că exact acea pădure a fost inspirația fraților Grimm atunci când au scris, printre alte basme petrecute în pădure, Hansel și Gretel sau Frumoasa din pădurea adormită. Cu toate astea și cu toate că o pădure superbă și magică rămâne o piesă de rezistență în construcția serialului, Dark nu a fost filmat în Winden. Ba mai mult, creatorii, născuți ea în ‘77 și el în ‘78 și marcați de dezastrul de la Cernobîl, în copilărie, au adăugat un element la fel de important și care nu există în adevăratul Winden: o centrală nucleară al cărei rol este incert până spre finalul ultimului sezon, dar ni se lasă clar de la înțeles încă de la început că e ceva putred în Windenarca.

Începând de la această pățanie simplă cu dispariția (și cu sinuciderea, vedeți voi în primul episod), însă, universul extraordinar de complex creat de Odar și Friese ajunge cu fiecare minut din fiecare episod să ne înconjoare, să ne prindă înăuntru și să ne uimească la fiecare pas. Mai presus chiar și de temele fabuloase amintite anterior, cu care serialul reușește să jongleze cu o abilitate remarcabilă, rămâne măiestria fantastică a celor doi de a-și organiza în primul rând ei înșiși, în propria minte, ceva atât de greu de conceput și de înțeles, după care aceea chiar și mai uimitoare de a ne spune nouă povestea cu un asemenea talent încât ne dezvăluie cu o pipetă bine gradată, cu fiecare episod, doar atât cât trebuie din ceea ce trebuie încât totul să aibă cu adevărat sens abia la final.

Pentru că ajunge înspre finalul sezonului 2 să se întindă pe parcursul a 165 de ani (adică cinci cicluri repetitive de câte 33 de ani, o temă extrem de des întâlnită în mitologie, filosofie, religie, poezie și chiar astronomie), Dark este în bună măsură similar, zic eu, cu Un veac de singurătate. Practic, e saga a patru familii care sunt mult mai asemănătoare și mai reduse numeric decât ați putea crede: familia Nielsen, familia Tiedeman, familia Doppler și (sub)familia Kahnwald. E drept, dacă nici nu v-ați apucat încă de show, aceasta este o informație pe care ați putea-o uita, pentru că va începe să vă fie utilă abia la finalul primului sezon, când aceste distincții între cine sunt mai exact membrii celor patru familii vor începe să vă fie mai clare. În orice caz, dacă nu ați văzut întreg serialul încă, vă sfătuiesc să nu încercați de pe acum să înțelegeți care-i faza cu familiile astea și să căutați pe net despre asta.

Dacă în primele două sezoane Dark pare să jongleze doar cu axa temporală, sezonul 3 are un twist (apropo, numele orășeului, Winden, are în germană și sensul de ”întorsătură de situație”) pe care evit să vi-l divulg, pentru că ar fi un mic spoiler, dar să zicem că face lucrurile de cel puțin două ori mai complicate (și deja erau foarte complicate oricum). Și nu mă refer doar la legăturile spațial-temporale dintre familii, ci și la filosofia generală care însoțește mesajul, tot mai provocatoare și mai delicioasă pe măsură ce se avântă mai mult (lucru rar, mai ales la filmele cu călătorii în timp unde lipsa de satisfacție pe motiv de lipsă de logică intervine des, înspre finalul lor mai ales). Din toate aceste motive, sezonul 3 din Dark a coincis cu o avalanșă de meme-uri precum acestea de mai jos.

Una peste alta, Dark este o experiență aproape religioasă, pentru că este (la fel ca Biblia, hei!) o creație fabuloasă a unor minți de excepție. Nu ezitați să vă aruncați în ea cu capul înainte, zic eu. Pentru că, spre deosebire de religie, nu o să vă ceară nici să vă abandonați spiritul critic, nici să urâți sau să ucideți pe cineva. Ei, sau hai să zic că nu pe multă lume, nu știu…

Andrei Manțog

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here