
Shadow of a Doubt (1943, R: Alfred Hitchcock, cu: Teresa Wright, Joseph Cotten și alți oameni, în mod curios, nu toți morți astăzi)
Scuzați-mi prețiozitatea, dar nu e nimic exagerat în enunț: nu poți doar să te uiți la Hitchcock. Să deschizi laptopul unsuros de la atâta izolare și să îndeși un play la fișierul ăla pe care scrie, să zicem, ”Rear Window”, scărpinându-te la coae ori la labii, cu soarele bătându-ți deopotrivă în meclă și-n ecranul brăzdat de urme de origine incertă, asta e lipsă de respect, tinere! Și nu zic c-ar trebui să-l respecți pe omul ăla care a creat nu doar niște filme, ci niște lumi întregi, dar măcar ar trebui să te respecți pe tine. Și să te respecți pe tine înseamnă faci tot posibilul ca lumea ta, adică aceea în care urmează să vezi un film de Hitchcock, să fie cât de cât compatibilă cu cea în care vei avea privilegiul să pășești. Știți voi, ca să nu fie pasul prea mare de făcut, mai ales așa, neîncălziți și atrofiați cum sunteți.
Și, cum prietena mea e pasionată (spre obsedată) de corpuri de iluminat și de tunarea lor cu tot felul de obiecte de prin casă, pentru probabil cel mai bun film al lui Hitchcock (în viziunea lui și-a altor câțiva mari regizori, nu neapărat și-n cea a publicului larg) am reușit să realizăm această mizanscenă deosebit de hipsterească:
Știți cum unele lucruri pur și simplu se întâmplă la fix și par să se potrivească, punându-ți la grea încercare ateismul și nevoia de certitudine științifică în viață? Ei, noi, fără să știm cum e filmul și fără să ne gândim măcar că însuși titlul conținea un țel cât se poate de declarat, am făcut joculețul ăsta de lumini și umbre parcă special pentru un film în care luminile și umbrele joacă un rol cheie în poveste. Altfel, camera lui Hitchcock e la fel de insinuantă și de insolentă ca în toate marile lui filme: pare că se furișează, că pândește, că se strecoară pe nesimțite drept în mijlocul momentului, iar sentimentul că ești martor la o scenă pe care parcă n-ai voie s-o vezi sporește intensitatea, suspansul și, pe alocuri, teroarea pură. Doar că Shadow of a Doubt are ceva în plus: în tot acest dans magic al camerei de filmat, luminile și umbrele par să prindă viață și chiar o voință proprie, sunt straniu și neliniștitor umanizate, într-un exercițiu de antropomorfizare pe care-l pot asemăna doar cu realismul magic inventat de mingicarii prozei sud-americane din perioada ei de boom istoric. Dacă nu mă credeți, aveți aici câteva exemple de cadre pe care s-ar putea să le găsiți ușor angoasante doar așa, privindu-le fără să știți despre ce e vorba în ele:
Dar toate aceste secvențe pălesc în fața a ceea ce pentru mine a fost cadrul-rege, pur și simplu o poezie spusă într-o singură imagine. Aceasta (urmată instantaneu de cadrul pe care, în selecția de mai sus, îl vedeți în dreapta sus):
Această succesiune de două cadre înspăimântătoare din motive pe care nici măcar nu reușești să ți le explici e punctul de cotitură și practic primul twist al fimului, momentul în care ”umbra îndoielii” promisă în titlu se așază peste o relație și o poveste până atunci destul de senine. Pentru că, în prima treime de film, Hitchcock îți adoarme vigilența cu o povestioară aparent pozitivă, în care doar muzica și micile grimase de secretomanie te fac să bănuiești că ceva e în neregulă.
Filmul începe cu prezentarea unei familii cât se poate de banale dintr-un orășel cât se poate de mic și de neînsemnat din California: cei cinci Newton, tatăl lucrător la bancă, mama casnică, doi copii mici și tocilari (citeau mult copiii pe atunci, se vede treaba), plus fata cea mare, Charlotte – zisă Charlie, jucată de superba Teresa Wright (n. 1918 – d. 2005). Existența repetitivă și plată a celor cinci este semnificativ zguduită de vestea că urmează să primească vizita celebrului ”unchi Charlie”, fratele mamei copiilor și, judecând după încântarea întregii familiei la auzul veștii, aparent un tip foarte charismatic și drăguț, adorat de toate rudele, dar în special de fata cea mare, numită de altfel după el, într-un alt semn de atașament față de misteriosul unchi. Zic misterios pentru că merită spus că nici unul dintre cei cinci, nici măcar sora lui și mama copiilor, nu știu prea multe despre bărbatul rupt de familie de mult timp. Acesta de altfel urma să vină de la New York, adică practic din altă lume, într-o perioadă în care drumul de 4500 de kilometri încă putea fi făcut doar cu trenul ori mașina, în 2-3 zile cel puțin.
De altfel, actorul principal îi fură Teresei Wright titlul de ”cea mai sexy prezență din film”: la doar doi ani de la succesul cu Citizen Kane, Joseph Cotten (n. 1905 – d. 1994) avea să facă încă un rol memorabil, cu ochii ăia albaștri ca marea liniștită, ochi cărora tehnologia alb-negru a vremurilor nu le-a făcut deloc dreptate.
Chimia hipnotică și uneori intoxicant de incestuoasă dintre unchi și nepoată construiește acel cadru fantastic de mai sus, în care nepoata pare străbătută în egală măsură de îndoială și de o mică revelație: câte nu știe oare despre exoticul său unchi și, de fapt, de ce acea apariție bruscă în viața lor, după mulți ani de absență?
Din acel punct încolo, tensiunea abia simțită din prima parte își face loc și devine electrizantă, escaladând adesea în oroare și frică reale, din ce în ce mai răspicate și mai evidente, pe măsură ce ne apropiem de final.
Chiar așa, ce o fi oare cu fascinația unchiului Charlie pentru gâturi, în special de femei? De ce mâinile lui mari ca niște cazmale par mereu în căutarea a ceva de apucat? Și cât este afecțiune, cât perversiune și cât, poate, ceva mult mai rău, în modul în care pare că le folosește?
Ei bine, lăsați-l pe Hitchcock să vă răspundă cum știe el mai bine la toate aceste întrebări, în ultima treime a probabil celui mai bun film pe care l-a făcut vreodată. Va fi ca o plimbare cu acel roller coaster atât de periculos și de palpitant încât nici măcar nu a fost inventat încă de ingineria umană. Vă veți da jos din el după vreo două ore (dar pe care voi le veți percepe ca fiind mult mai puțin), cu mușchii încordați încă de frică, fețele tot transfigurate, dar sufletele libere și vibrante. Comparat cu Hitchcock, coronavirusul însuși este o glumiță simpatică și ușurică. Faptul că știi însă că lumea lui Hitchcock nu este reală te face să ieși din toată acea poveste de groază nu cu lipsă de curaj, ci cu poftă de cunoaștere și de încă și mai multă aventură.
Andrei Manțog