Dulceață amară de scaieți, cu fructe întregi și noduri în gât

Honey Boy (film, 2019, Regia: Alma Har’el, Scenariul: Shia LaBoeuf, Cu: Shia LaBoeuf, Noah Jupe, Lucas Hedges)

Profit de vremea nu tocmai prielnică pentru a vă spune că mi se pare că suntem niște mari norocoși, să trăim în perioada asta și chiar în România. Covidul treacă-meargă, omenirea s-a ciocnit cu boli mult mai mortale și mai îngrozitoare, în trecut. Dar din punct de vedere al filmelor, pentru că despre un film voi vorbi în continuare, mi se pare că e un moment grozav să fii în viață.

În primul rând, că trăim vremurile în care făcătorii de filme (regizorii și scenariștii, mai ales) își prezintă opera cu o altă atitudine și cu totul altă disponibilitate emoțională, după părerea mea profund influențată de tot mai marea deschidere a societății moderne înspre psihoterapie. Sigur, găseam și în filmele mai vechi mici crâmpeie din traumele creatorilor lor  (dac-aș fi terapeut, de exemplu, m-aș asigura că văd toată opera lui Almodovar), însă acum parcă e altceva. Materialele autobiografice sunt mai la liber, disponibilitatea de a face din spectator un participant activ la ședința ta de psiho-exorcizare mai mare.

În al doilea rând, trebuie s-o zică cineva: suntem extrem de norcoși că încă mai putem fura filme și cărți de pe diverse torente, în România. Eu unul mă gândesc că dacă ar trebui să dau bani pe toate, cum de altfel ar fi normal, aș avea nevoie de venituri măcar duble, ca să fac față. Așadar nu prea înțeleg de ce naiba nu e toată lumea tobă de cărți sau măcar de filme, dar să trecem peste.

Honey Boy este un film scris de Shia LaBoeuf despre propria viață și regizat de buna sa prietenă, Alma Har’el. Shia nu este neapărat un actor foarte cunoscut, iar ieșirile lui în decor din viața privată probabil sunt și mai neștiute. Printre multe altele, în 2017, Shia a fost arestat în Georgia pentru că se îmbătase și se comporta foarte urât și violent cu cei din jur (inclusiv cu un polițist care venise să-l calmeze, și față de care a avut un acces de furie mega-rasist). Instanța l-a obligat să treacă printr-un program de 10 săptămâni de dezintoxicare și terapie care, practic, a născut acest film, pe care l-a scris într-un timp record, practic fără să răsufle. În 2018, un Shia plin de regrete comenta trist: ”Sunt un bufon. Izbucnirile mele publice sunt eșecuri cumplite, nicidecum strategii. Sunt opera unui tâmpit care se luptă cu el însuși și, în timp ce o face, își arată fundul lumii întregi.”

Un an mai târziu, Shia s-a hotărât să facă o explicație mai pe larg și mult mai cathartică și a scris un film despre copilăria și tinerețea lui, cu accent pe relația disfuncțională și traumatizantă chiar și pentru privitor dintre el și tatăl lui (care, apropo de explicația de acum 2 ani a lui Shia, chiar era un clovn/bufon profesionist, plătit în viața profesională, pe gratis în cea privată). Acesta este acel film.

Am scris deja cât pentru o cronică întreagă. Partea bună este că nu simt nevoia să vă spun mult mai multe despre film, pentru că toată această zbatere a autorului cred că vorbește despre tensiunea din el. Însă pot să vă spun asta: pe lângă faptul că l-a scris cu mâna lui (și l-a făcut pe taică-su personajul negativ care chiar a fost), Shia a făcut ceva mult mai impresionant și mai dificil: a jucat el rolul propriului tată, ceea ce trebuie să fi fost, pe lângă un act de un curaj nebun, o experiență terapeutică absolut unică. Nu doar el, ci și cei doi actori care îl joacă pe el, cel mic (Noah Jupe), respectiv cel tânăr (Lucas Hedges), fac o treabă extraordinară. Pentru hipsteri, în film joacă și FKA Twigs (pasămite că e debutul în cinematografie) și e foarte sexy.

Honey Boy e la fel de greu de privit ca majoritatea filmelor despre care am scris aici, în decursul acestui an de când am reînceput scrisul la gazetă. Deja intensitatea emoțională a filmelor pare c-a atins o asemenea cotă încât eu unul nu mai văd sensul în a le vedea cap-coadă, la cinema. La Honey Boy am avut nevoie de cel puțin șapte pauze pentru plâns, suspinat necontrolat și/sau discutat cu prietena mea despre ce tocmai văzuserăm.

Nu este nici o mare producție și poate nici o mare capodoperă (adică nu e clar pentru toată lumea), și totuși este o mică și foarte originală bijuterie: una simplă, frumoasă, convingătoare, care mustește de un amestec straniu de tristețe, furie, umor și dragoste. Este exact genul de film mic și cu low budget de care e PLIIIIIN peste tot în jur, comori care nici măcar nu sunt prea adânc îngropate. Totul e să le cauți, să te expui la ele și să fii dispus să te folosești de ședința de terapie a regizorului sau scriitorului ca și când ar fi a ta, pentru ca, când cade cortina și vezi genericul final, să te simți nu doar un om mai împlinit sufletește, ci și unul mai bun.

PS – tatăl lui Shia încă trăiește. După ce filmul a fost gata, Shia practic l-a obligat pe taică-su să se uite la film, alături de el. Astfel, drumul terapeutic s-a închis, iar adevărații oameni din ei doi au răsărit, sper, la lumină.

Andrei Manțog