
Once Upon a Time in Hollywood (2019, R: Quentin Tarantino, cu Leonardo di Caprio, Brad Pitt, Margot Robbie și… Luke Perry?! Wtf, n-a murit?! Ba da, Doamne, asta mai lipsea!)
Quentin Tarantino e aproape de vârsta lu’ tata. Probabil se simte depășit de multe chestii, plus că simte presiunea aia a geniului tânăr care odată, cândva, era mega cool și relevant pentru orice puștan ca mine sau ca tine, cititorule. Din fericire pentru el, e Tarantino. Probabil asta și-a și zis, când s-a apucat de ”Once Upon a Time in Hollywood” (îl vom prescurta de acum OUTH): ”ce plm, eu sunt Tarantino, pot să fac un film mega scump și încărcat de nostalgii și referințe pe care să nu le priceapă nici un om sub 30 de ani și doar puțini dintre ăia peste 30, un film de la care să plece spectatorii români din sală (nota mea – da, chiar au plecat mulți) și care în general să facă multe săli goale, dar să fiu al naibii dacă EU n-o să mă distrez!”.
Și îl admir pentru asta. La 56 de ani, Tarantino a plonjat cel mai adânc în nostalgia personală și în toate fixurile lui, majoritatea chestii deloc mainstream. Până și stilul regizoral este aproape exagerat tarantinesc. Eu mă consider un fan mediu de Tarantino (adică nu de ăla care doar i-a văzut filmele, ci a și citit chestii despre el) și tot cred că mi-ar lua trei zile să caut și să înțeleg toată avalanșa de referințe pe care le-a ascuns prin filmul ăsta. Începutul chiar a fost aproape dezamăgitor, un fel de cascadă de punchline-uri vizuale încărcate cu tot felul de trimiteri pop, ca niște… Stați, că m-am pierdut în comparație. Știți voi penisul ăla care apare subliminal la finalul Fight Club, ca un flash? Ei, începutul din OUTH e compus din niște flash-uri repetate cu penisul lui Tarantino lovindu-te peste ochi. Și, apropo, zvonul e că și penisul din FC era al lui David Fincher, deci ce să vezi, poate că e o chestie de-ale regizorilor.
Începutul hai, poate am fost eu prea judgy și nerăbdător, dar după vreo 20 de minute a început să mă prindă bine. Deși a umplut măcar un sfert din film cu obsesii personale care inițial m-au deranjat și mă gândeam că ar putea lipsi, în timp ce le vedeam, Tarantino a făcut un film delicios, după standardele mele. Și da, finalul EXTRAORDINAR m-a făcut să-l iert pentru tot narcisismul ăla copilăresc și șăgalnic cu care și-a etalat obsesiile, până atunci. Pentru că, cumva, finalul explică tot. Și nu pot să vă dezvălui finalul, pentru că, apropo, e unul dintre filmele alea foarte ușor de stricat, deasupra căruia planează spoilerele ca ulii înfometați.
Pot să vă spun atât, pe puncte, ca la școală:
1. Leonardo di Caprio e un actor extraordinar. Și o spun eu, care îl uram acum niște ani. Asta e ceva, chiar e.
2. Restul actorilor nu-s nici ei răi, de fapt chiar n-am văzut nici un rol prost jucat în tot filmul, bașca aparițiile alea nostalgice ca niște (ei bine, da, am mai spus, dar ăsta-i Tarantino) flash-uri, de pildă Michael Madsen joacă un rol de vreo 30 de secunde, cred.
3. În superbul final pe care și-l construiește mai mult pentru sine decât pentru publicul larg, Tarantino se duce la copilul Quentin, pe vremea când acesta avea doar 6 ani, în 1969, și îl consolează, ca să nu zic că îl salvează direct. Îl ia în brațe și îi spune: ”E OK, Quentin. Sunt aici pentru tine”. Și apoi face dreptate cinematografiei și, automat, își face dreptate sieși, adică unuia dintre cei mai mari iubitori ai artei ăsteia. Iar pentru ambiția asta delicioasă de copil care odată ajuns bătrân simte că poate să facă ce vrea el, ba chiar să fie un soi de supererou, n-ai cum să nu-l iubești.
4. Am ales poza cu Margot Robbie pentru că, într-un fel, deși nici măcar nu e personaj principal, filmul ăsta e despre ea. Mie scena aia cu ea uitându-se la propriul film, la cinema, mi s-a părut în top 3 din tot filmul, dacă nu cumva cea mai bună. Când îmi amintesc de scena aia, plâng și acum.
* Știu, versurile melodiei ăleia simpatice erau ”Hai să vedem UN Tarantino”, dar filmul ăsta nu e doar un film de Tarantino. Cumva, e Tarantino însuși, în toată goliciunea lui (v-am zis fazele cu penisul de la început, nu?).
Andrei Manțog