Marcica, bolnava care a făcut înconjurul internetului: „În țările civilizate, cei care suferă de boala mea sunt integrați și sprijiniți. Aici, suntem futuți din toate părțile.”
Probabil ați citit deja, undeva, cumva, despre Laura Florescu, Marcica Belearta pe numele ei de scenă și Facebook. E o femeie de 37 de ani din Câmpulung Moldovenesc care suferă de scleroză multiplă și căreia statul mai întâi i-a scăzut gradul de handicap (deși vorbim de o boală care doar se agravează, niciodată invers) și recent i-a tăiat și pensia cu totul din cauză că a încasat venituri dintr-o carte de poezii pe care a scris-o recent. Comisia care i-a scăzut gradul de handicap nu are nici un specialist în neurologie în ea, sunt doar niște funcționari care-și dau cu părerea despre lucruri la care nu se pricep. Laura a contestat decizia acelei comisii, iar zilele astea chiar i-a venit răspunsul, după „doar” 7 luni de așteptare: negativ, rămâne cum a stabilit comisia, adică gradul 3 în loc de 2. Așa că Laura-Marcica a ascultat-o pe doamna Ministru al Muncii și s-a adresat instanței. Despre zbaterile, trăirile și speranțele ei, în discuția de mai jos.
Cine e boala Marcicăi
Reporter: De unde vine numele ăsta de scenă, cine e Marcica?
Marcica Belearta: Marcica-s tot io, Ioana Laura Florescu. Doar că Marcica e aia care înjură și scuipă pe stradă. Și aia care scrie, că Ioana îi cam tălâmbă și se uită numa’ la filme toată ziua.
Rep.: Marcica nu pare deloc bolnavă. Din contră, she’s a bad ass, bate oameni pe internet. De aia întrebam dacă nu cumva există diferențe. Cumva, Marcica pare Superman și Laura pare Clark Kent. Fără legătură cu problemele ulterioare ale actorului, săracul.
M.B.: Mno, mai degrabă Dr. Jekyll și Mr. Hyde. Marcica încearcă să nu o doară și să nu se plângă, dar uneori mai apare cealaltă, Ioana Laura, care se smiorcăie ba c-o dor oasele, ba c-o doare capul.
Rep.: Când ai aflat că ești bolnavă?
M.B.: În 2009 am făcut o nevrită retrobulbară și am stat cu ea vreo 5 luni până la primul RMN când am aflat că e scleroză multiplă. Eu crezusem că nu mai văd bine de la curent sau așa ceva.
Rep.: Deci problemele de vedere sunt printre efecte? Descrie-ne boala, ce implică și cum te simți.
M.B.: Da, inițial n-am mai văzur cu ochiul stâng, dar depinde de om, simptomele-s diferite. După aia am început să am ca un fel de curent electric prin tot corpul care mă zguduia și era foarte enervant. după aia nu am mai văzut nici cu dreptul așa bine, plus un fel de musculițe pe retină de mă apucasem să umblu cu pliciul prin casă ca nebuna, că de fapt nu existau. Și după ce am început tratamentul au venit și durerile grozave. Alea de ajunsesem să fac injecția joi și nu mă mai ridicam din pat uneori și câte trei zile. E foarte enervant că-ți pierzi oarecum controlul asupra corpului și numa’ te trezești că-i fuți unuia de pe stradă un picior în cap fără să vrei (râde).
Rep.: Știu că e o boală degenerativă. Cum a evoluat din 2009 încoace, în ce măsură s-a agravat?
M.B.: Acum mai văd doar 40% cu un ochi și 50% cu celălalt. Apoi tremuratul. Apoi am făcut niște pareze pe față și uneori nu pot să merg nicăieri, că n-am putere. Și în general oboseala asta, deși nu fac io cine știe ce, mă culc obosită, mă trezesc obosită și sunt obosită toată ziua. Și durerile de oase, și depresia, și mulți nervi că nu mai am control asupra mea. Și mi-e ciudă.
Rep.: Înțeleg că la o ameliorare nu poți spera, din păcate. Cum se mișcă știința, în privința sclerozei multiple? Cum te pot ajuta progresele în medicamentație și mai ales în tehnologie? Imposibil să fii resemnată, trebuie să speri să se întâmple ceva.
M.B.: Am avut mare noroc cu doctorița mea de la Fundeni. În primul rând că e minunată și înțelege perfect ce se întâmplă cu mine, în al doilea că a reușit să mă treacă pe niște medicamente care mai reduc din dureri și alte efecte adverse. Gen nu mai urlu noaptea că mor, de se cacă bunica pe ea de spaimă. Tratament sau vindecare nu există. E vorba de mileina de pe nervi, care dacă se degradează nu se mai poate reface. Ca un cablu care a fost dezizolat și acum face contactele greșite. În loc să ajungă semnalul la capăt, se scurtcircuitează pe la mijloc.
Rep.: Deci niște electricieni buni zici c-ar fi de folos?
M.B.: Nu cred, că m-aș descurca, am terminat electrotehnica. Mai degrabă niște neurologi buni, dacă mă pricepeam și acolo, îmi puneam niște plasturi.
Cine e Marcica și pe unde a tot trăit ea
Rep.: Cum era Laura-Marcica până-n 2009 și ce s-a schimbat, dacă s-a schimbat ceva, după? Aveai anumite lucruri la care visai și care ți-au fost cumva interzise?
M.B.: De când cu boala, am divorțat, am slăbit, m-am mutat din Brașov la Câmpulung și mi-am refăcut viața. Cred că-n anii ăștia de boală am făcut mai multe decât înainte, când eram cam proastă și nu mă gândeam la nimic, decât să am ce pune pe masă. Atunci trăiam ca să mănânc, acum mănânc ca să trăiesc. Și lupt să nu cad, că nu are cine să aibă grijă de mine. Adică are cine, dar nu vreau să chinuiesc pe nimeni, așa că dorm cu cianura-n măsea, pentru cel mai rău caz. Au fost cazuri de oameni chiar din Câmpulung, oameni cu boala asta, care azi erau bine și după aia nu au mai fost, gen sunt la pat de câțiva ani.
Rep.: Mănânci ca să trăiești, zici. Și ce faci cu viața asta, odată ce-ai mâncat? Bănuiesc că în cazul tău și al altor oameni care suferă de boala asta percepția asupra timpului pierdut e mult mai fin reglată. Ce faci cu timpul pe care-l ai, deci?
M.B.: Scriu, mă joc, mai traduc câte un film, mă uit la filme, seriale, vorbesc cu bunica despre emisiunile ei (adică ea vorbește, io ascult), mai ies la cumpărături. Viață socială n-am, cel puțin nu acolo, am un prieten tocma-n Alba și fac naveta, deși mă omoară trenurile astea. Și scriu, că mă bucur că le mai plac oamenilor poeziile mele. Nu prea mă gândesc ce-o să fac la anul pe vremea asta, de exemplu. Poate-i bine. Și nici nu mă întreb ce o să mă fac dacă o să ajung legumă, că mi-e frică să mă gândesc la asta și mă ia o panică grozavă.
Rep.: Ia, zi-mi o poezie de-ale tale. Una autobiografică așa, care te descrie cel mai bine.
M.B.: Hă! „Făceam tocană și-am aflat/ Că tu cu alta ai plecat./ Te-am prins și te-am tăiat./ Nu-mi pare rău că ai plecat/ Nu-mi pare rău că m-ai lăsat/ Că te-am tăiat. / Acuma putrezești sub pat/ Nu mai e nimeni supărat/ M-am adaptat.”
Rep.: E o poezie despre divorț? Vrei să vorbim despre asta?
M.B.: NU! (râde) E o poezie scrisă după divorț, dar n-are legătură cu fostul meu, ci cu toți foștii ticăloși din lume (râde iar).
Rep.: OK. Atunci să vorbim despre bunica, măcar. Locuiești cu ea, deci? De când, de ce?
M.B.: Din 2011. Că mi-i simpatică și n-avea pe nimeni aproape. Și eu acolo am crescut, deci tranziția nu a fost așa grea.
Rep.: Hmm, scuză-mi preconcepțiile, dar din cum o prezinți pare că tu o ajuți pe ea. Credeam că vițăvercea. Sau e reciproc, mai degrabă?
M.B.: E reciproc, exact, ne ajutăm una pe alta. Am trecut printr-o perioadă foarte nasoală la început, când m-am mutat. Și bunica m-a ajutat tare mult. Și acuma mă ajută. Nici nu mă lasă să gătesc, răutatea! (râde) Asta deși are 87 de ani.
Rep.: Ia, îmi faci așa o scurtă prezentare a vieții tale, cu accent pe orașele în care ai locuit, ca să înțeleagă lumea pe unde ai fost și de ce?
M.B.: Păi m-am născut la Iași, dar la 2 ani m-a luat bunica la ea, la Câmpulung Moldovenesc, dar printr-a 5-a s-o trezit tata că vrea să mă întorc la ei, și dupa aia printr-a 9-a am mers înapoi la Câmpulung că ne era greu la Iași, și după aia pe la 21 de ani m-am mutat înapoi la Iași, și prin 2005 la Constanța cu un fost, ne-am despărțit prin 2007 și am venit iar în Iași, l-am cunoscut pe fostul soț și-am plecat la Brașov. Și după aia iar Câmpulung, acum, the end. Doamne, cât am mai umblat! (râde)
Rep.: Te-ai dus după bărbați, așadar, Marci, fanele tale feministe n-or să fie încântate!
M.B.: Apăi nici eu nu-s prea încântată, dar na… (râde)
Cine e statul cu care se luptă Marcica
Rep.: Ne-ai spus cum era Marcica înainte de boală și cum e după. Acu zi-ne și cum a evoluat relația cu statul, înainte și după 2009. Că bănuiesc că dintre toate relațiile tale mai mult sau mai puțin ratate, asta cu statul e cea mai a dracului.
M.B.: Înainte, na, ca toată lumea, nici nu-l băgam de seamă. După… Am reușit în 2012 să îmi scot un certificat de handicap de gradul 2, pe atunci era în jur de 150 de lei, nici nu mai țin minte, plus 6 bilete de tren gratuite, dus-întors, pe care le foloseam ca să-mi iau injecțiile de la București. Am vrut inițial să mă angajez, dar a zis bunica că nu are rost să mă distrug, că ne descurcăm, și apoi iar, din cauza tratamentului invaziv nu prea te lua nimeni să lucrezi cu handicap. Bine, nici sănătos nu te lua în Câmpulung, unde-i industria moartă, darămite bolnav. Și după aia din an în an la comisii, la cozi, pe RMN-uri, la spitale. Până în 2015 când am reușit să fac și pensia de invaliditate de 400 de lei pe atunci, acum 532. Și apoi, în 2016 mi-au scăzut gradul de la 2 la 3, cu 39 de lei pe lună, plus pensia de 520. Și de-atunci tot plâng și bat pe la uși și nu rezolv nimic. Ei mă trimit de la birou la birou, și își bat joc de mine de parcă aș fi un copil idiot. În mai 2017 am trimis la comisia din București o contestație la care trebuia să-mi vină răspunsul în 45 de zile. Mi-a venit azi. Negativ.
Rep.: Negativ, deci rămâi cu gradul 3?
M.B.: Da. Îmi rămâne doar să câștig în instanță.
Rep.: Păi cum, n-a zis domnul Dragnea că te rezolvă, într-un personal message extrem de oficial?
M.B.: (râde) Eh, el a zis, dar răspunsul era trimis de mult, probabil.
Rep.: Și acum, după scandal, speri că se va schimba ceva? Ce s-ar putea schimba, cum și mai ales când?
M.B.: Sper, da. legea cu drepturile de autor și să nu mai trebuiască să meargă oamenii ciunți în fiecare ani la comisie aiurea. Și vreau și o explicație de la comisie. Cum au ajuns ei la concluzia că merit să mi se scadă gradul, pentru că pe hârtii și în realitate boala a avansat. Numai în capul lor m-am făcut mai bine.
Rep.: Păi parcă să zic c-am văzut la TV o declarație a președintelui comisiei, o doamnă, care mormăia o explicație. Ceva că te poți deplasa sau așa…
M.B.: Da, și? Sunt mii de oameni care se pot mișca și nu li se taie gradul aiurea-n tramvai. Dacă te poți mișca nu înseamnă că ești sănătos. Eu cred că au doamnele alea ceva cu mine, jur.
Rep.: Cum au decurs interacțiunile de până acum cu ele?
M.B.: Dați-ne dosarul, așteptați răspunsul, la revedere. Și dacă nu îmi convenea, exact cum a zis și Olguța: să fac contestație. Și nu-s deloc omul care să stea prin tribunale luni și ani de zile, dar până la urmă tot îmi fac curaj și mă duc. Mai ales că m-au căutat niște avocați acum, o organizație pentru drepturile oamenilor cu handicap. Și-o să mă reprezinte ei.
Rep.: Și dosarul ăla pe baza căreia se stabilește gradul de handicap se face în baza unor consultații, presupun. Doctorii au spus ceva greșit în el sau doar interpretarea funcționarilor statului e idioată?
M.B.: Funcționarii sunt idioți. Nu au nici un neurolog în comisie. Și fut tot ce nu înțeleg. Ah, am găsit. Fundația pentru Apărarea Cetățenilor împotriva Abuzurilor Statului, ei mă reprezintă acum.
Rep.: Aoleu, sună a ONG. Iar vine Soros să ne submineze frumosul stat?
M.B.: (râde) Nu știu eu de astea. Am înțeles că-s buni, atâta mă interesează
Rep.: Așa ziceți toți, bă, anti-românilor! De votat ai votat?
M.B.: Da, de fiecare dată.
Rep.: Ai avut cu cine? A contat?
M.B.: Am avut cu cine, dar n-a prea contat. De exemplu odată am votat cu ăia cu pădurile.
Rep.: Cine plm sunt ăia cu pădurile?
M.B.: Ăia cu verde, plm. Ăia cu natura, căcat! (râdem amândoi)
Rep.: Ăia cu iarba, poate? Chiar, marijuana ajută, că știu că se folosește în multe scopuri medicinale. Vorbim cu Dragnea s-o legalizeze, că pare să fie cooperant?
M.B.: Ajută doar daca ai o stare bună, dar dacă nu, nu prea. Și ajută un pic și la dureri, parcă mai mult decât te-ajută așa, psihologic. Dar nu prea-s eu cu iarba, am luat de vreo două ori anul ăsta, deși am avut 100 de ocazii. Mă droghez cu Tramadil, mai mult (râde).
Rep.: Fute cineva mai bine decât statul român?
M.B.: Apăi, dacă fute cineva mai bine, eu sigur nu l-am întâlnit încă.
Rep.: Cum sunt tratați oamenii cu boala ta în alte state, apropo? Știi? Care-s legile, de ce beneficiază etc.?
M.B.: Da, prietena lu’ tata e asistentă la neurologie în Stockholm și tot timpu’-mi spune să mă mut acolo. În primul rând sunt tratați ca oameni și integrați în societate. Au psihiatru, au bani să trăiască, au ajutor de peste tot. Și iau bani destul de mulți, cam 1000 de euro pe lună, nu 6 bilete gratuite de tren.
Rep.: Și pun pariu că au voie să facă și alte chestii.
M.B.: Daaa, sunt perfect integrați. De obicei sunt angajați part-time, tocmai ca să nu se simtă excluși sau defavorizați. Și, când chiar nu mai pot, le angajează statul însoțitori, asistente și tot așa. Nici nu mai zic de metodele de recuperare, eu a trebuit să-mi iau aparate pentru acasă din donații, că-n Câmpulung n-avem nimic de genul.
Rep.: Crezi că măcar copiii noștri pot spera să trăiască și ei într-un astfel de stat, spre bătrânețe așa? Fără să se mute din România, adică.
M.B.: Dacă noi schimbăm ceva și ne implicăm cu adevărat, cred că da.
Rep.: Tu un’ te vezi peste 10 ani?
M.B.: Ți-am zis, mi-e frică să mă gândesc.
Rep.: Bine, mă, Marci, mulțumesc. Ce se urează oamenilor cu scleroză multiplă? Că nici nu știu ce să-ți zic.
M.B.: Nu știu, bă, Manți. Fir întins? Break a leg? (râde)
Rep.: Tu ce ți-ai ura?
M.B.: Putere și coaie. Dacă tot am început asta, măcar s-o termin cumva. Nici nu mai știu cât am borât de stres zilele astea.
Rep.: Bine. Putere și coaie, Marcica! Sper să vindeci statul și pentru noi, ăștia sănătoși. Că să se vindece statul e mai greu decât să se vindece scleroza multiplă, deci chiar ai fi Superman atunci.
M.B.: Mulțam de urare și de interviu, a fost foarte relaxant.
Andrei Manțog
