PSD n‑a existat,
au existat nişte generali de armată şi miliţie care, până‑n decembrie 1989 n‑au tras niciun glonţ în vreun duşman al ţării şi nici atunci n‑au tras în duşmani, ci doar în nişte români care‑şi strigau exasperarea pe străzi (1). Au existat nişte inşi care şi‑au lepădat halatul de gestionar când au înţeles că pot fura într‑o zi din fotoliul de primari sau de parlamentari cât furau în zece ani la tejghea (cu inima ticăindu‑le că‑i saltă miliţia economică dacă au prea multe beculeţe la Dacie). Au existat nişte profesori universitari de socialism ştiinţific (de parcă putea fi şi vreun socialism mistic, citit în ghioc sau bobi) care s‑au săturat să se toarne între ei la securitate şi s‑au făcut miniştri. Au existat chelneri pe trei sferturi analfabeţi, care s‑au făcut generali sau profesori universitari, conducători de doctorate (uneori, direct din puşcărie) şi miniştri. Au existat oameni‑stomac, de o lăcomie şi ticăloşie abisale, gata oricând să taie gâtul vacii ca să‑i fure talanga. Au existat ziarişti transformaţi în mâncători de căcat şi, mai ales, mâncători de căcat transformaţi în ziarişti. A existat o populaţie primitivă (indiferent de şcolile absolvite), terorizată de grija zilei de mâine, având ca normă morală „lasă‑i să fure, dar să‑mi dea şi mie o pâine“, gata să gireze prin vot orice infractori.
Şi, siropos cum mă ştiţi, îl citez pe Sorescu: pentru că toţi ăştia trebuiau să poarte un nume, li s‑au spus PSD.
După nici treizeci de ani (vă daţi seama, interminabilul regim comunist a ţinut doar 41 de ani, abia cu 11 ani mai mult), vom scăpa curând de aceste trei litere alăturate care sună şchiop fără urarea „muie“ în faţă, dar ce ne facem cu cernoziomul din care‑şi trag rădăcinile trei decenii de corupţie şi primitivism?
Problema este că toţi ne naştem pesedişti: venim pe lume neajutoraţi, analfabeţi, flămânzi şi speriaţi. Spre sfârşitul vieţii, mulţi dintre cei care au reuşit să se maturizeze redevin pesedişti, cu ochii pe măririle de pensii despre care nu‑şi dau seama că sunt absorbite de inflaţie, şi pe autocarele primăriei, care‑i duc la pupat moaşte.
Hai să fim însă optimişti, să sperăm că o mână binevoitoare va face ca, de acum înainte, pruncii să se nască gata liberali şi să se ia la bătaie cu jandarmii în Piaţa Victoriei, la 102 ani.
Un semn astral de încurajare ne‑a transmis Tamara Buciuceanu, care s‑a găsit să moară taman în ziua când a înviat Orban din moartea electorală. Hodoronc‑tronc, după ce l‑a înfierat pe Orban cu mânia proletară livrată contra cost de Doruleţ, Marea Ţoapă a politicii româneşti a simţit nevoia să o elogieze taman pe actriţa care se amuza în sinea ei jucând roluri de ţaţe, ba chiar imitând pe scenă vorbirea peltică a lui Ceaşcă. O fi crezut Dăncila că‑şi elogiază vreo cumătră de‑a ei, de la scara blocului, care, murind, i‑a împuţinat şeptelul de votanţi. (N.D.)
1. De fapt, greşesc, a existat un general care a tras într‑un duşman al ţării, anume Vasile Milea, ministrul apărării sub Ceauşescu, care s‑a împuşcat singur după ce a dat ordin armatei să omoare civili.
