Civilizația a ajuns în sfârșit și în România, oricât ne-am opus. Una dintre formele ei este corectitudinea politică din limbajul cetățenilor. Cel puțin din limbajul ălora care trăiesc în zone mai binecuvântate cu apă în perete. Jignirile s-au mai cizelat, înjurăturile sunt și ele mai finuțe. În general, multe lucruri pe care le auzeai sau vedeai acum 20-30 de ani au dispărut ori au fost un pic corectate. Nu știm dacă asta este bine sau rău, știm doar cum a fost când eram noi copii și o să vă povestim, pe trei voci, din trei zone care sunt de fapt cam două, alinturile și pizduielile copilăriei noastre.
Galațiul anilor ’90, din cioară-n cioară
În Galațiul copilăriei mele erau foarte mulți copii cu porecla „Cioara”. Ceva normal, nimeni nu se uita cruciș. Singura nelămurire putea fi la care cioară te referi. În fiecare bloc, stradă și cartier găseai mai multe ciori și mai mulți pitici. „Piticu’” era la fel de răspândit. Peste „Calu” sau „Grasu”.
Unii părinți își strigau copiii pe poreclă, aproape că uitaseră cum îi cheamă. Nu auzise lumea despre lezarea personalității, despre dreptul la demnitate și de drepturile omului în general. Dacă erai mai negru, erai „Cioara” și gata, caz închis. Mergeai cu denumirea asta până la moarte, fără drept de apel. Acum, nici nu mai știi dacă e corect să spui țigan, rom sau rrom. Eviți, să nu cumva să greșești porecla.
Dar chestia cu poreclele cvasirasiste era păr la ceas pe lângă atitudinea oamenilor față de cei cu câte un handicap. Nebunii erau dresați, puși să cânte, să danseze. Lumea se simțea datoare să-i batjocorească, era păcat să nu faci ceva „frumos” cu un astfel de om, dacă tot îl aveai la îndemână. Acest tratament se transmitea din străbuni, bănuiesc. Rar vedeai câte un „paliu” protejat cât de cât. În general, ei erau murdari, nepieptănați, cu hainele jumulite. Aparținătorii îi lăsau să umble de capul lor și se purtau cu ei ca și cum erau niște obiecte stricate și nefolositoare, pe care nu aveau voie să le arunce.
Așa era și Costeluș, un băiat pe la vreo 20 de ani, fără picioare. Îi făcuseră un cărucior cu roți mici din rulmenți. Se deplasa vâslind cu mâinile pe asfalt. Și le proteja cu niște mănuși de muncitor, peste care își legase cutii de conserve, să nu se roadă. Cele mai mari dovezi de afecțiune și grijă față de Costeluș erau să nu-l scupi, să nu te piși pe el și să nu-l înjuri. Așa era lumea. El era mereu vesel și se lumina și mai tare la față când vedea că nu-i faci nimic rău. Acum, când îmi amintesc, îmi vine să plâng. Atunci, în societatea aia cretină, mi se părea ceva perfect normal. La Caracal, spunea mai demult colegul Augustin Julea, omologul lui Costel era cărat cu ligheanul de tablă prin oraș, tras de sfoară.
Astăzi, oricât am înjura corectitudinea politică și exagerările ei, astfel de imagini vezi tot mai rar. Recunosc, de „Cioara” și „Piticul” îmi este dor, dar pe „Costeluș” nu aș vrea să-l mai văd vreodată. (M.T.)
Motru, unde „Țiganu” era cel mai bun
Titi Țiganu a fost unul dintre băieții de la bloc de care îmi amintesc cu cea mai mare plăcere. I se zicea Titi Țiganu pentru că îl chema Titi și era țigan. Era cel mai mare ca vârstă din gașca cu care jucam fotbal și cel mai bun. Era un tip relativ înalt, calm, blând și rezonabil, care își asuma rolul de ”cel mai bătrân” din gașcă cu echilibru și grație. Toată lumea îl iubea sau măcar îl respecta.
Cu toate astea, cu toții îi ziceam „Țiganu” fără să știm (încă) că nu e voie și, desigur, fără ca porecla să fi avut, vreodată, măcar o fărâmă de sens peiorativ. Eu îl iubeam pentru că eram cel mai mic din grup și mereu avea grijă să mă aleagă la el în echipă, când jucam fotbal, să-mi paseze în fața porții sau să-mi dea să gust din petul de bere, când se poștea câte unul la scară și se vorbea despre fete, pe vremea când le vorbeam de le lua dracului.
De altfel, poate și din cauza lipsei de creativitate din Oltenia profundă, poreclele de la noi de la bloc erau simple și mereu pe considerente fizice: Chelie, Grasu, Chioru, Blondu, Piticu, Piciu sau Sârmă (asta, ultima, aparținea unui moldovean cu păr neobișnuit de creț).
Sigur, trebuie să fi fost și răi uneori, când eram copii, dar rasismul nu îmi amintesc să fi fost vreodată una dintre răutățile cu care se opera în vremurile alea. Se făcea mișto de defecte fizice, că deh, dar niciodată nu ne-a trecut prin cap că, dincolo de astea, un om poate fi mai bun sau mai rău pentru că are pielea sau părul de altă culoare. Pentru a crede asta cred că trebuie să fii un adult prost. (A.M.)
Grădina zooilogică Brăila
Brăila haosului postrevoluționar din anii ‘90 nu se deosebea prea tare de restul orașelor ceva mai măricele, să zicem de peste 150.000 de localnici. Poate mirosul de pește și semințe prăjite (floare și bostan) putea să facă vreo diferență, dar noi nu-l simțeam și n-o vedeam. Lumea noastră de adolescenți proaspăt eliberați de sub jugul comunist (ce căcat o fi fost și ăla) nu avea timp de asemenea detalii. Noi eram viitorul, noi clădeam democrația și ne pregăteam pentru prosperitatea care va fi venit. Eu unul sunt încă în faza de pregătire, dar când dau de-o poză a Vioricăi Dăncilă într-o revistă bilingvă mă ia instant cu frisoane, că-mi amintesc pentru cine prosperitatea aia chiar a funcționat și-a venit.
Ca orice puștani de liceu, înțelegeam mai greu cum vine chestia asta cu libertatea de exprimare și eventualele ei limite. Unii înțelegeau să-și înjure profesorii, alții să înjure pe oricine. Poreclele erau din ce în ce mai diverse, în acord cu noile tendințe. Pentru noi, schimbarea de regim însemna o mai mare creativitate în apelative, singura parte a comunicării libere și necenzurate accesibilă și nouă, puțoilor.
Copilăria ne-o începuserăm într-un spațiu generos, delimitat de trei blocuri dreptunghiulare și o stradă îngustă din „cel mai central cartier mărginaș al Brăilei”, după cum îl botezase Gelu cel mare la stat și mic la sfat, un potențial mare handbalist al patriei, rămas doar la stadiul de potențial.
Nu știu cum se făcuse, dar la noi în cartier, pe o rază de doar 200 de metri, în cele trei blocuri amintite mai sus, trăiau așa: Teo Curcan, Cătălin Cucu, frații Turturică, Dragoș Cocoș, frații Calu, Sorin Vrăbiuță, frații Bounegru, Radu Pupăză, Iulian Leu, Victor Puiu, Mihai Șarpe, Victor Oaie și Eugen Pasăre. Nici la zoo Brăila nu cred că aveau așa multe specii de animale. Evident că și noi ceilalți aveam porecle extrase din același regn, probabil dintr-o protocorectitudine politică înnăscută: Motanul, Dulăul, Șobi, Vierme sau Găină.
Democrația ne-a dat peste cap puțin reperele, cam jumătate dintre poreclele bazate pe nume de animale au fost interzise și un sfert dintre animale oricum au dispărut între timp. În orice caz, ca să păstrăm nota animistă, sunt destul de sigur că, dacă copilărea la Brăila, Vioricăi Dăncilă i s-ar fi spus duios – „Vaca”. (C.M.)
