Dacă nu, n-ați pierdut nimic, mai ales că Daniel Bănulescu vă oferă azi o cheie suprarealistă a acelor ani, în recentul lui volum „N-ai vrea să te trimit în Paradis?”.
Dacă da, tot Daniel vă ajută să vedeți cu alți ochi mormanele de beton și imbecilitate care păreau să compună universul Epocii de Aur. Era prea mult beton și prea multă imbecilitate ca să fie doar atât. Sub blocurile cenușii în care SSMD-ul inept trosnea din toate încheieturile fojgăie o lume a taximetriștilor, spărgătorilor, idealiștilor și spărgătorilor idealiști.
Probabil că autorul culege acum roadele anilor în care contempla prin fereastra dormitorului pâclele de deasupra cimitirului Reînvierea. Cine știe ce duhuri a zărit atunci. Iar fascinația pentru lumea subpământeană i-o fi fost stârnită pe când învăța cum să foreze după petrol. Nu știu cât petrol a scos Daniel din adâncuri, am impresia că mai degrabă a reușit să scormonească sălașul lui Has Satan. Sutele de ore petrecute prin trenurile de navetiști l-or fi familiarizat și cu lumpenproletariatul din adâncurile Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate. Nici de citit nu s-a ferit, întrebați-l pe Mircea Cărtărescu ce surprins a fost când, în avionul în care l-a avut din întâmplare tovarăș de drum, l-a văzut pe Daniel studiind un tratat de mecanică pentru a se documenta despre pontoarce.
Cum-necum, trucul i-a reușit. Dacă, în loc să fie scriitor contemporan, ar fi fost pictor prin Olanda de acum 500 de ani, l-ar fi chemat Hieronymus Bosch. Ne-a pictat demonii și partea lipsă, partea nevăzută a lumii românești a anilor 80. Cam ca cineaștii din Franța, care nu mai pridideau în anii 50-60 să toarne filme în care să înfățișeze eroismul și ingeniozitatea luptătorilor francezi, Daniel Bănulescu plăsmuiește armate subterane pornite să-l răstoarne pe Ceașcă. Fie și imaginari, eroii lui complotiști sunt bineveniți. Ne arată cum am fi trebuit să reacționăm la experimentele sociale și gastronomice la care ne supunea Cârmaciul.
Lumea semifantastică pe care ne-o dezvăluie are, cumva, mai multă substanță, mai multă credibilitate decât lumea de beton, moloz și noroi a anilor optzeci, care era prea sordidă pentru a putea fi reală. Galeriile prin care se plimbă eroii lui par o prelungire a celor din Strada Mântuleasa, diavolii lui sunt sfătoși și benigni precum Kir Ianulea. Însuși Cârmaciul, Nicolae Ceaușescu, e mai subtil decât momâia agramată pe care o vedeam perorând de după geamul televizorului. Atât de subtil, încât avea nevoie să ia lecții particulare de greșeli de dicție pentru a fi pe placul poporului, România profundă regăsindu-se cu deliciu în gângăvelile și dezacordurile lui.
Puțini își mai aduc azi aminte cuvintele cu care și-a încheiat Ceaușescu ultimul congres: „To’arăși, am auzit la această tribună luând cuvântul academicieni și membri cooperatori. Pot spune cu satisfacție că țăranii a vorbit cel puțin la fel de bine ca academicienii. Aceasta este marea realizare a societății noastre socialiste, ștergerea diferențelor etc. etc. etc.” (Observația era justă, Ceaușescu nespecificând însă dacă țăranii au vorbit foarte bine sau academicienii, foarte prost) Parcă vrând să-i dea dreptate postum lui Ceașcă, Daniel Bănulescu pune în gura spărgătorilor și șuților din subteranele Bucureștiului întrebări și cugetări pe care am fi dorit să le auzim de la telectualii aflați în fruntea bucatelor în acei ani.
Dacă v-ați speriat în săptămânile astea de puțin arest la domiciliu și niște minuscule cozi la hârtie igienică, citiți această carte. Veți descoperi o lume în care realul era suprarealist și fantasticul era la ordinea zilei (Nicolae Damaschin).

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here