Psihoza naţională cu „defrişarea pădurilor“ merită temperată de specialişti, cum este domnul profesor Ciprian Palaghianu, care predă materia Împăduriri. Măcar atunci când constaţi că o supralegiferare lasă ţara fără lemne de foc trebuie să vezi cui a folosit. Acest interviu este dintr‑o suită de investigaţii despre adevăraţii beneficiari ai supralegrementării respective. Vom ajunge la ei în curând. Până atunci trebuie să redăm fenomenul silviculturii româneşti în mod obiectiv.
Reporter: Domnule profesor, cum se văd pădurile de la nivelul catedrei dumneavoastră din cadrul Facultăţii de Silvicultură din Suceava?
Ciprian Palaghianu: Cred că publicul are o percepţie distorsionată a pădurii şi a sectorului forestier în general. Trebuie să percepem pădurea ca fiind o resursă regenerabilă
importantă. Şi în mod sigur, silvicultura reprezintă ceva mai mult decât tăieri ilegale, interese şi lipsă de credibilitate. Dar adesea publicul, cultivat metodic de presă, preferă mai degrabă clişeele „explozive“, cum ar fi cele 3 hectare de pădure care „dispar“ în fiecare oră din România.
Rep.: Au ajuns bucovinenii, urmaşi ai
lui Ştefan, duşmanii codrilor?
C.P.: Din fericire Bucovina este o zonă cu bogate resurse forestiere, iar judeţul Suceava este judeţul cu cel mai mare grad de acoperire cu pădure (peste 50% din suprafaţă). Pădurea este foarte importantă pentru comunităţile din jur, o mare parte din activităţi fiind strâns legate de sectorul forestier. Cred că în această zonă resursele forestiere au fost gestionate în mod responsabil şi sunt convins că şi peste zeci şi sute de ani pădurea va arăta aproximativ la fel. E important să se înţeleagă că utilizarea unei resurse şi dezvoltarea responsabilă implică nu doar componenta ecologică ci şi cea economică şi socială.
„O singură ţară din Europa –Albania – a interzis total timp dezece ani tăierea arborilor, precum şi comerţul şi exportul de lemn“
Rep.: Din punctul dumneavoastră de vedere, ca specialist, cât se taie la ora actuală din pădurile patriei şi cât ar trebui tăiat?
C.P.: Putem porni discuţia de la realitate şi date oficiale. Înainte de anul 1989, volumul anual de lemn recoltat era de circa 25 milioane metri cubi. De atunci noi nu am mai depăşit un volum de 19‑20 de milioane, ba mai mult, în ultimii ani această valoare s‑a situat la valori mult mai mici, de 16‑18 milioane metri cubi. În aceste condiţii, îngrijorare publicului larg ar trebui să se diminueze. Cu atât mai mult, chiar dacă au mai fost şi sunt presiuni în această direcţie, nu se intenţionează o creştere importantă a acestui volum. Este posibil ca piaţa să reclame un volum mai mare, care să acopere atât nevoia de lemn folosit în industrie cât şi nevoia de lemn de foc, dar este discutabil şi periculos de vehiculat o cifră. Cred că în condiţiile în care şi restricţiile şi controalele au fost mai intense, piaţa va arăta curând care este nevoia reală de lemn. Depinde şi de cât de grea va fi această iarnă.
Rep.: Văd o modă acum, mai ales în rândul snobilor de orăşeni, care se dau corecţi
în manifestări pe reţele de socializare, dar care nu au ridicat vreodată un pet aruncat în vreo pădure, de a cere cât mai multe păduri în care omul să nu intervină deloc, să crească sălbatic. Cât de bună este atitudinea aceasta?
C.P.: Mediul este un subiect sensibil, iar publicul uşor inflamabil în jurul unor astfel de subiecte. Uneori aceste subiecte pot să pară uşor isterice sau manipulative. Dar trebuie să recunoaştem că silvicultura este un domeniu opac, prea puţin transparent publicului. Am spus adesea că ne lipseşte comunicarea, iar nefiind foarte deschişi către public, acum plătim acest preţ. Pădurea şi sectorul forestier înseamnă mult şi pentru comunitate şi economie, de aceea trebuie să avem o abordare responsabilă. O singură ţară din Europa – Albania – a interzis total timp de zece ani tăierea arborilor, precum şi comerţul şi exportul de lemn. Nu ştiu dacă această abordare este constructivă sau benefică şi nici nu cred că Albania poate constitui modelul de urmat în sectorul forestier. Avem o suprafaţă
mare de pădure protejată şi se fac demersuri pentru a creşte această suprafaţă. Cred
că trebuie găsit un echilibru între partea de protecţie şi cea economică , de producţie.
„Nu cred ca avem nevoie de mai multe legi, ci de legi mai clare. În acest moment suprareglementarea domeniului duce la inadvertenţe şi confuzii“
Rep.: Dacă v‑ar sta în putere să modificaţi legislaţia actuală ce aţi face cât mai degrabă?
C.P.: Cred că lucrurile ar trebui să fie mult mai simple – ar fi nevoie de un cadru mai larg, cu reglementări mai uşor de controlat şi aplicat . Nu cred ca avem nevoie de mai multe legi ci de legi mai clare. În acest moment supra reglementarea domeniului duce la inadvertenţe şi confuzii şi în plus presupune nişte costuri mari de menţinere a unui aparat de control ce are la dispoziţie un material normativ mult prea stufos. Şi cred că ar trebui acordată o atenţie mult mai mare consultării celor implicaţi în domeniul forestier şi de mediu înainte de a face o modificare legislativă.
Rep.: Raportat la alte ţări europene cum stăm la capitolul pădure în viaţă şi pădure defrişată?
C.P.: Deocamdată, cu cele 6,9 milioane de hectare de pădure, stăm bine şi suntem foarte puţin sub media europeană a gradului de acoperire de pădure. Avem aproape o treime din teritoriu împădurit şi ce este foarte important, suprafaţa acoperită de pădure a crescut constant în ultimii 25 de ani. Pare o situaţie neverosimilă pentru unii, prin prisma ştirilor prezentate în media, dar este situaţia reală. În ceea ce priveşte tăierile de exploatare, situaţia este mult mai bună. Sunt multe ţări europene, cu o silvicultură respectabilă, unde se taie mut mai mult ca la noi şi regulile de gestionare sunt mult mai permisive. Noi exploatăm doar 30‑40% din acumularea anuală a pădurii (creşterea anuală a pădurii) pe când media europeană este mult mai mare. Majoritatea ţărilor exploatează peste 70% din acumularea anuală (Cehia, Finlanda, Germania, Suedia). Conform ultimilor statistici europene Austria exploatează aproape toată acumularea anuală. Nu consider că este o idee bună să procedăm şi noi în acelaşi mod, pentru ca avem probleme legate de accesibilitatea arboretelor şi ar creşte foarte mult presiunea pe resursele forestiere, dar ne încadrăm în nişte limite mai mult decât rezonabile.
„Regenerăm şi împădurim şi asta cam în acelaşi ritm de 6‑7 ha pe oră“
Rep.: Apropo de termeni, românul foloseşte tot mai des termenul „defrişare“ în loc de „tăiere“. Cât e defrişare şi cât e tăiere?
C.P.: Termenul de „defrişare“ este adesea folosit incorect deoarece se referă la tăierea rasă în urma căreia are loc schimbarea categoriei de folosinţă a terenului, caz foarte rar întâlnit. Dar percepţia publică are o inerţie mare. Şi nu este vorba de o etichetare greşită sau o nepotrivire semantică, ci vorbim de o neînţelegere a modului în care funcţionează silvicultura. Este acea opacitate ce caracterizează sectorul forestier. Nu explicăm suficient
de bine publicului modul de regenerare ampădurii. Adesea folosesc analogia cu situaţia
din agricultură unde, pentru a crea o nouă cultură, trebuie eliberat terenul prin
recoltarea culturii care a atins deja stadiul de maturitate. De tăiat am explicat cam cât tăiem. Şi un lucru interesant este că tăiem mai mult decât acele 3 ha pe oră amintite frecvent de mass‑media. Un calcul simplu ne arată că la un volum anual al exploatărilor (legale) de cca 19 milioane de metri cubi de lemn revine o suprafaţă de cca 6‑7 ha tăiată pe oră, în ipoteza în care toate lucrările de exploatare s‑ar practica prin tăieri rase. Ne
dăm seama că suprafaţa de pădure nu poate să rămână aproximativ constantă dacă nu ar exista o (re)acţiune de aproximativ aceeaşi intensitate şi în sens opus. Concluzia este că mai şi regenerăm şi împădurim şi asta cam în acelaşi ritm de 6‑7 ha pe oră.
„Cred că aceasta este crucea silvicultorului: munca neştiută din spatele conducerii pădurilor“
Rep.: Tot legat de mentalităţi şi terminologii. Tăierea unui copac e privită adesea
drept o crimă. Ca profesor de silvicultură vă simţiţi pătate mâinile de seva copacilor, aţi avut vreodată sentimentul că aţi dat în cap la un copac nevinovat, care nu vă făcuse
nimic?
C.P.: Este drept, exploatarea pădurilor este o sumă de crime individuale, dacă
înţelegem că arborii reprezintă fiinţe vii. Natura în general şi nu doar dezvoltarea societăţii umane presupune sacrificii individuale. Cred că în sinea noastră acceptăm tăierea arborilor în aceeaşi măsură în care suntem capabili să înţelegem sacrificarea animalelor a căror carne o consumăm sau recoltarea unor culturi de plante. Nu îmi simt mâinile pătate pentru că exploatarea lemnului reprezintă în fond o activitate de recoltare a unei culturi, ca multe altele. Şi în plus eu predau disciplina Împăduriri.
Rep.: Crucea Mântuitorului nostru era făcută tot din lemn. Cum arată crucea pe
care o aveţi de purtat dumneavoastră, ca om care a studiat pădurea, care munceşte cu gândul la pădure?
C.P.: Înainte îmi era greu să spun cuiva că sunt cadru didactic, datorită imaginii create învăţământului românesc. Mă recomandam mai simplu: inginer silvic. Acum îmi este la fel de greu şi în această ipostază. Este frustrant pentru mine să văd că opinia publică vede în silvicultură doar „defrişări“, corupţie şi tăieri ilegale. Exploatarea unui arboret este doar finalul unui ciclu de producţie de peste 100 de ani, iar prin acea abordare simplistă se şterge cu buretele munca a 2‑3 generaţii de silvicultori care au muncit şi au condus acel arboret. Sunt multe activităţi care nu se văd, de aceea spun, adesea, că silvicultura este un iceberg – doar o parte infimă este vizibilă. Cred ca aceasta este crucea silvicultorului: munca neştiută din spatele conducerii pădurilor.
Alexandru Căutiş
