„Frumosul e folositor cât utilul. Poate chiar mai mult“ e o zicere aparţinând lui Victor Hugo. Sau a lui Voltaire? Nu sunt sigur şi n‑am chef să caut. Rostirea – orcine ar fi simţit‑o – este un mare adevăr.
Mi‑am amintit‑o citind – pe pagina de „feisbucluc“ a lui Septimiu Bizo, un bun fotograf de sălbăticiuni, următoarele alegaţii: „Sfârşit de septembrie in Giumalău… Cerbii nu am mai boncănit în poieni şi rariştile de lângă liziere, ci în adâncul pădurii. Şi anul acesta, ca şi anul trecut, boncănitul cerbilor a fost compromis total de culegatorii de ciuperci. De paraziţii oportunişti, care nu culeg pentru gura lor, ci pentru câţiva lei, să poate umple gurile altora. Dube pline de feţe tuciurii urcă pe munte, unde culeg si urlă. Urlă… Urlă de frica 
vieţuitoarelor pădurii, de urs, de lupâ de cerb…dacă le e frică de pădure ce naiba caută acolo??? Lasă gălăgie si mizerie… multă mizerie. Ne lasă fără hribe sau mânătărci sau pita vacii, pe care în schimb le vom găsi pe rafturile de la supermaket ca «funghi porcini»…Ne lasă fără viaţa sălbatică…“. Hmm!… Oare aşa să fie?… Cred că adevărul – spre a fi adevăr – nu poate fi rostit parţial sau cu jumătate de gură. Iar asta depinde de viziune. Fiindcă lumea e făcută din fel şi fel de „pasionaţi“… Din fel şi fel de „oameni interesaţi“. Interesaţi de câte ceva, pe sectoare“, dar neinteresaţi de întreg. Din fericire, iată că tot mai mult şi „pasionaţii de fotografie“ (animalieră) observă câte un rău… Dar câte unul micuţ,.. cam prea „la obiecţel“… Relele ilegitime, permise sau chiar încurajate de lege, sunt mult mai multe şi mari. Uriaşe. 
Asta neînsemnând că un rău – „răul cel mai mic“ – trebuie ignorat. Culegătorii „tuciurii“ de ciuperci sunt nevoiaşii ţării. A‑i incrimina cu „superioritate“ este o eroare. Ei sunt – cum sunt şi hoţii de lemn cu teleguţa şi braconierii pauperi cu
armă „făcută‑n şură“ – sunt, aşadar, nevoiaşii născuţi şi toleraţi de un sistem legislativ anapoda, la rândul său generat şi aplicat de oameni. De către „infractorii onorabili“ – cei
care legiferează şi profită. Am scris nu o dată în presă, ani la rând, despre jaful generalizat şi legiferat al ecosistemului forestier. Despre jaful la scară de afacere, la scară industrială, care e întrupat de defrişări, de vânătoarea comercială „de trofee“, de culesul ciupercilor şi fructelor de pădure, de firmele de drumuri, de „facilităţile turistice“ etc. Această stare
acceptată „ne lasă“… Nu fără viaţa sălbatică, ci fără viaţă, ca sursă de frumuseţe şi viaţă, în sine. Trebuie ieşit din „viziunea vizuinii“ de… „pasionat de fotografie“. Ilegitimul legiferat e cheia răului. Aici se cere acţionat şi o voi face atât şi cum voi putea. Cine va înţelege, va veni.
NICOLAE DĂRĂMUȘ
P.S. Din nefericire, unii „pasionaţi de fotografie“, anume spre a‑şi satisface hobby‑ul wildlife, cultivă o bună relaţie – tăcând „ca să (le) fie bine“ – exact cu promotorii din umbră a in marelui rău care ucide viaţa sălbatică şi viaţa: cercurile instituţional‑profesioniste, dar fără conştiinţă şi iubire. De pildă, cu cele din silvicultura românească actuală şi din vânătoarea comercialăde azi. Căci RNP „Romsilva“ este instituţia care, pe judeţe, prin „tuciurii“, îşi „face planul“ la ciuperci şi fructe de pădure. Iar prin diverşi alţi „pasionaţi“ de vânătoare, îşi „face planul“ şi la „vânat“. E un exemplu. Un exemplu de compromis, de dragul „pasiunii de fotografie“. Or, adevărul e adevăr. Şi numai rostit întreg el va impune viaţa în locul banilor.
