Înainte de toate, vă mărturisesc că mă gîndesc tot mai serios să-l dau în judecată pe Lars von Trier. Și nu doar pentru c-ar fi un bou, nu poți da oamenii în judecată pentru asta, din păcate. Dar ideea de bază a ultimului său film (Melancholia, cel despre care voi scrie mai jos) este copiată după un coșmar recurent pe care îl am din copilărie și pe care l-am descris pe blogul personal acum patru ani. Acțiunea poate părea destul de banală ca să pretind că ideea mi-ar aparține, dar dacă intrați pe blog și vedeți cât de tare seamănă descrierea mea cu imaginile lui Von Trier, pariez c-o să-mi recomandați cîțiva avocați.
Lăsînd, pentru moment, la o parte ideea principală a filmului, Melancholia se înscrie cu succes în opera clasică a lui von Trier: un film pentru pseudointelectuali urîți care ulterior se vor da deștepți (că frumos nu prea te poți da) în fața prietenilor invocînd multiplele orgasme intelectuale pe care le-au resimțit în timpul anumitor producții de acest tip. Ne-am prins de șmecherie, snobi triști și fără viață ce sînteți! Voiam doar să știți că noi știm. Și acum filmul…
De începutul în ”very slow-motion” cu camera aia extra performantă mă săturasem încă de la Antichrist. Arată bine, OK. Altceva? Cam nimic. O poveste prea puțin creionată, niște prestații actoricești bunicele, cîteva imagini foarte frumoase și multă-multă plictiseală între scenele de început și cea de la sfîrșit. Singurul lucru care m-a șocat într-adevăr la ”controversatul” (sic!) regizor danez este că nu se pricepe la ceea ce face. Chiar și așa, filmul e unul destul de impresionant, recunosc. Dar von Trier n-are nici un merit în asta. Meritul este al științei, al frumuseții astronomiei și, cu permisiunea dumneavoastră, al coșmarului meu.
Ne sînt prezentate ultimele zile ale Pămîntului văzute din perspectiva unei familii cam ciudățele. Una dintre surori (Kirsten Dunst) e bolnavă de nu-știm-exact-ce și joacă de parcă ar fi sedată cu un tranchilizant de cai, cealaltă n-are nimic deosebit în afară de faptul că e măritată cu un bogătaș care nu știm exact cu ce se ocupă, iar despre mama celor două înțelegem doar că este cea care i-a transmis nebunia fiicei blonde și cam atît. Filmul este atît de plictisitor încît pe la jumătatea lui un personaj masculin moare de plictiseală. Regizorul încearcă să sugereze că a înghițit niște somnifere, dar nu-l cred nici un minut. De altfel, nu prea are sens să încercați să înțelegeți ce anume vrea să transmită von Trier. Vă spun eu de pe acum: absolut nimic.
La sfîrșitul filmului, Terra va intra în coliziune cu o altă planetă. Știi cum se termină de dinainte să mănînci primul pumn de floricele, pentru că von Trier se folosește cu impertinență de o mică escrocherie: își începe (în pur stil pseudoartistic) filmul cu scena de final, adică cu impactul dintre Pămînt și planeta Melancolia, pe o muzică apocaliptică de Wagner (alt truc ieftin). Nu ai cum să nu fii trist cînd afli că Pămîntul și oamenii odată cu el dispar. Logic, ți-e imposibil și să nu te atașezi de personaje pe parcurs, știind ce soartă îi așteaptă. După ce ne-a dezvăluit finalul, marele regizor putea la fel de bine să dea un film porno. Acțiunea să se petreacă la niște studiouri de profil din Budapesta și, la sfîrșit, după o oră și jumătate de sex total, toată lumea să moară în timpul unei orgii filmate din unghiuri dumnezeiești și cu culori mirifice. Aș fi fost la fel de trist, ba poate chiar mai trist, ținînd cont că la tragedie s-ar fi adăugat și tristețea post-coitală. (ANDREI MANȚOG)
PS – Lars von Trier demonstrează încă o dată, pe parcursul acestui film, că este virgin, ba mai mult – că nu a stat în viața lui de vorbă cu o femeie. Scena în care mireasa refuză să facă dragoste cu soțul în noaptea nunții și fuge pe terenul de golf, unde violează un puști lîngă steguleț, este într-adevăr suprarealistă. Dar e suprarealistă în sensul rău. Adică e complet idioată.
