I-a fost dat lui Paul Goma să învie murind, de mai multe ori. Ultima dată acum, când, mort fiind, a revenit în atenția celor care se fereau ca de foc să amintească de existența lui. Fie că erau scriitori deranjați de talentul lui imens, grefat pe curajul cu care i-a spus adevăruri în față lui Ceaușescu, punând astfel în lumină lașitatea de castă și individuală a celorlalți. Fie că erau personaje de vitrină postcomunistă, a căror impostură morală a fost devoalată fără menajamente de el. Fie că erau oameni deranjați pe bună dreptate de derapajele antisemite ale lui Goma din ultimii ani.
Acum, că nu mai e printre noi (dar o fi fost vreodată printre noi?), se poate vorbi de el cu relaxare. Născut în Basarabia, a cunoscut deliciile refugiului, ale fugii din calea autorităților care reușeau regulat să-i aresteze părinții și chiar pe el, apoi ale sărăciei lucii, închisorii politice, deportării în Bărăgan, excluderii din facultate, rearestării în 1977 și ale exilului parizian.
Având experiența de a pierde totul peste noapte, neavând vreo carieră în spate sau în față pe care să simtă nevoia să și-o apere, omul a rămas singur cu conștiința și valorile lui. Talentul de scriitor, pe care unii i-l contestă cu un zâmbet verde, e, după mine, izvorât mai ales din dezinhibarea cu care spunea lucrurilor pe nume și, doar în mică măsură, legat de îndemânarea lui deosebită a se juca printre cuvinte.
În anii de imbecilizare ceaușistă a societății, când conștiința multora se măsura în centimetri de salam, când ziarele (de fapt, ziarul, căci toate publicațiile erau variațiuni ale Scânteii), radioul și televizorul ne borau în față pasta gri de hârtie mestecată de cenzorii propagandei, când scriitorii făceau rezistență prin cultură atunci când nu dedicau osanale Partidului, Geniului Carpaților și Savantei de Renume Mondial, Goma îi scria lui Ceaușescu, cerându-i să reformeze partidul comunist, să respecte măcar legile cretine pe care tot el le dăduse și spunându-i că i se adresează lui fiindcă toți trepădușii pe care îi abordase erau îngroziți de Securitate și nu-l băgaseră în seamă. „Se pare că doar doi oameni din România nu se tem de Securitate, dumneavoastră și eu”, își încheia el mesajul către Ceașcă. Drept care a fost arestat iar.
Ajuns în Franța, a continuat să spună ceea ce puțini alți exilați (inclusiv Regele Mihai) aveau curajul să spună despre regimul din România. Așa că Securitatea îi trimitea câte un pachet exploziv sau câte un agent cu misiunea de a-i turna otravă în pahar pe la câte-o recepție.
După 1990, a redevenit cunoscut publicului, mai ales după ce i s-au publicat câteva cărți frumoase în România. A reușit să se certe cu majoritatea celor din jurul său, s-a jucat de-a candidatura la președinție și iar a fost îngropat în tăcere. Apoi a înviat iar printr-un brusc și neașteptat viraj antisemit la începutul anilor 2000, care i-a adus admiratori din zona celor care până atunci îl detestau. La schimb, s-au îndepărtat de el cei care îl apreciaseră pentru valorile consecvent democratice de până atunci. Din nou a fost îngropat în tăcere.
Moartea din urmă a fost urmată iar de înviere, la care, de data asta participăm doar noi, el privindu-ne poate, de undeva, de la distanță. Probabil că, în timp ce noi vorbim despre faptele și cărțile lui, Paul Goma îi trimite scrisori deschise lui Dumnezeu, cerându-i să respecte măcar alea zece porunci promulgate pe Muntele Sinai. (N.D.)
Goma a-nviat!
