Cel mai ușor lucru din lume e să-i iei un interviu lui Ion Bogdan Ștefănescu. Succesul e garantat: dacă nu-ți ajunge aura celui mai talentat flautist, a elevului preferat al lui James Galway, a omului-spectacol, poți să adaugi că e un pedagog cu vocație, autorul unor rafinate poezii, o conștiință a vieții culturale și sociale de azi. Dacă nici cu astea nu te mulțumești, poți apela și la elemente din lumea basmelor adevărate: are un flaut cu totul și cu totul de aur, dăruit de contesa care i-a furat inima, dar s-ar descurca și fără acel flaut, căci poate intra oricând în bucătărie (unde se simte ca acasă) să-și cioplească un instrument muzical dintr-un dovlecel și un gogoșar.
L-am cunoscut acum ceva ani, mergând cu copilul la Lecția micului meloman, o inițiativă incredibil de frumoasă a echipei de la Radio România Muzical. Dimineața aceea a fost sub semnul magiei: neștiind pe unde trebuie să intrăm, l-am întrebat pe un jandarm care păzea Sala Radio, și acela, în loc să-mi ardă un pat de pușcă în gură, mi-a arătat, amabil, o portiță mică, parcă din Alice în Țara Minunilor. Cum ar veni, în loc să-mi spargă dinții, mi-a spart paradigma. Am pătruns apoi în sala unde o echipă punea suflet, încercând să-i introducă pe micuți în lumea muzicii. Și cel mai mult m-a impresionat Ion Bogdan Ștefănescu, care ținea în mână spectacolul.
Apoi am tot mers pe la concertele lui, dar, parcă era un blestem, mult timp nu reușeam deloc să plătesc bilet la intrare. Mergeam să-l ascult la Mogoșoaia, intrarea era liberă. La recitalurile din parcuri, asemenea. Până și la Ateneu, când am ajuns gâfâind și am întrebat de unde pot cumpăra un bilet, doamnele de la intrare s-au dat la o parte, lăsându-mă să trec. Or fi considerat, pe bună dreptate, că era mai important să nu pierd primele minute din spectacol decât să achit prețul, și așa derizoriu, al biletului. Le sunt recunoscător și acum, când am început să nimeresc calea către casa de bilete, dar tot gratis îmi pare că intru.
A sta de vorbă cu Ion Bogdan Ștefănescu e ca și cum ai intra în peștera lui Ali Baba: ieși cu sacul plin, fără niciun efort. Dar, tocmai de asta e mai greu. Fiindcă, oricâte comori ai culege, te oftici că lași prea multe în urmă, neputând să le iei pe toate. Așa că întind și eu mâna și iau ce apuc, fără să mai număr.
Kamikaze: Socrate a vrut să învețe să cânte la flaut în seara dinaintea execuției. Întrebat de un discipol ce i-a venit să se apuce de flaut în ultimele ore de viață, i-a răspuns: Păi, când ai vrea să încep?! Dumneavoastră ați putea să-mi predați un curs fulger de flaut, ținând seama că nu am deloc ureche muzicală? Sau să apelez la Sir James Galway?
I.B.: He, he, he! Mai bine apelați la mine, fiindcă Sir James Galway, cu care am avut șansa vieții mele să studiez, e un muzician foarte pretențios, nu cred că ar avea răbdare să facă un curs cu un începător…
K: …cu un începător netalentat.
I.B.: …și netalentat, pe deasupra. Facem atunci o mică paranteză, după părerea mea, nu există oameni netalentați. Copiii toți se nasc cu talente. Ține de părinți să le speculeze și să le șlefuiască talentul în timp. Handicapul, cred eu, se creează în clipa în care nu beneficiezi de niciun fel de educație muzicală. De aceea, consider o mare greșeală faptul că studiul muzicii a fost exclus din programa școlară. Eu cred că ponderea muzicii trebuie să fie egală cu cea a matematicii, fizicii, chimiei. Practic, eliminăm o componentă esențială a vieții, frumusețea pe care arta ți-o poate revela, indiferent de meseria pe care ajungi să o practici. Dacă te bucuri, după orele de serviciu, de un concert, o expoziție, un spectacol de teatru, atunci cred că viața ta se îmbunătățește, se înfrumusețează și performezi altfel în domeniul tău. Revenind acum la Socrate, când ești într-o situație limită, îți dorești să intri în dialog cu Dumnezeu. Dar nu te poți apropia de Dumnezeu decât prin rugăciune, care poate însemna și muzică, un gest estetic, un gând bun, luminos. Poate că nu întâmplător Socrate a ales flautul, instrumentul dăruit de zei oamenilor pentru a păstra o legătură continuă între cele două lumi. Este un instrument de sorginte divină, sufiții îl considerau o prelungire a sufletului. Prin acest instrument și prin sunetul său desăvârșit, cel mai apropiat de vocea umană, poți intra în lumea de dincolo cu sufletul curat, cred.
K: Până la urmă, cu talentul ați venit de-acasă, sau l-ați primit de la Sir James Galway, odată cu diploma de absolvire din America?
I.B.: Cu talentul am venit de-acasă, altfel n-aș fi ajuns la Sir James Galway. Talentul e un talant pe care îl primești la naștere dar trebuie continuu șlefuit. Altfel, se poate chiar pierde. Mintea unui muzician, a unui artist, n-ar trebui să aibă momente de relaș. Curiozitatea, cred eu, este atuul artiștilor și intelectualilor.
K: Spuneați că flautul are sunetul cel mai apropiat de al vocii umane. Cu ureche de profan, am sesizat la dumneavoastră că aveți un timbru caracteristic, pe care nu l-am auzit la alți flautiști. Mai gâjâit, dacă îmi dați voie să spun așa. De obicei, când zici flaut, e ceva cristalin, fluid, dulce. La dumneavoastră e mai aspru.
I.B.: Depinde ce fel de muzică ați ascultat. O muzică contemporană are nevoie, de multe ori, de un sunet dur, cu asperități, cu tot felul de efecte impuse în partitură. Dacă ascultați o muzică cântată tot de mine, clasică sau romantică, sunetul e musai să fie cât mai pur, cristalin, luminos. Într-o muzică folclorică, spre exemplu, adaug în mod voit acest gâjâit, pe care reușesc să-l obțin adăugând sunetului de flaut și vocea mea. Flautul capătă o putere barbară pe care o au, câteodată, instrumentele folclorice.
K: Ați zis de muzică contemporană. V-am văzut la Ateneu, era în program și muzică românească contemporană. A fost ceva incredibil. Ați cântat la flaut, ați cântat din gură, ați dansat, ați recitat, ați dirijat, ați făcut pe dracu-n patru și, până la urmă, chiar a sunat bine. (Împotriva prejudecăților mele.) Deci ați reușit să faceți ca până și muzica românească contemporană să sune bine și să fie interesantă. Știți cum se zice, că îngerii cântă Bach când sunt la serviciu dar, când Șefu’ e plecat, o dau pe Mozart. Nu era mai simplu și pentru dumneavoastră cu Mozart?
I.B.: În școală, în mod special, studiezi muzica barocă și muzica clasică, bunăoară Bach și Mozart. Am reușit performanța de a cânta absolut tot ce au scris Bach sau Mozart pentru flaut. E drept că sunt două zone foarte pretențioase și, cu cât mintea ți se dezvoltă mai mult, cu cât tehnica ți se perfecționează, cu atât descoperi lucruri noi, la ambii. Consider că muzica celor doi a fost scrisă sub dicteu automat, iar noi, interpreții, din acest motiv suntem exonerați de spectrul perfecțiunii, suntem doar o cutie de rezonanță a unei muzici perfecte, divine. În ceea ce privește muzica contemporană românească, mă simt obligat să afirm, ținând cont de întrebarea dumneavoastră, că avem cei mai spectaculoși compozitori, cea mai bună școală de compoziție, despre care societatea noastră nu prea are habar. Sunt cel mai mare fan al creatorilor români, îi ador.
K: Apropo de perfecțiune, știți ce sunt monocristalele?
I.B.: Nu.
K: Sunt cristale perfecte, în loc să fie o mie sau un milion de cristale mici, se obține un singur cristal perfect. Se folosesc în semiconductori, la lasere. Ei bine, nu pot exista cristale perfecte, deși, teoretic, toate rețelele și toate nodurile unde se află atomii sunt aliniate dar, din cauza unor legi termodinamice, perfecțiunea nu este posibilă nici măcar la un cristal perfect.
I.B.: Întocmai și în arta interpretativă. De aceea avem posibilitatea ca, în diferite etape ale vieții, să ne reapropiem de muzica lui Bach sau a lui Mozart, să o redescoperim. Muzica contemporană îți oferă, în plus față de zona muzicii clasice, unde există anumite cutume, șansa să fii chiar părtaș la creație. Poți interveni, mai cu seamă dacă-l cunoști pe compozitor, cu anumite efecte pe care tu, ca instrumentist, le descoperi. Colaborarea acesta mi s-a întâmplat de sute de ori cu compozitori români care au scris pentru mine. E o satisfacție enormă când îi vezi fericiți că muzica lor a sunat așa cum și-au dorit dar, mai cu seamă, să auzi oameni din public, spunând: dom’le, dacă asta-i muzică contemporană, mai vreau să ascult. Muzica nouă stă foarte mult în actul interpretativ. Pe lângă o formidabilă disponibilitate tehnică, ai nevoie și de componente actoricești. De obicei lipsește tonalitatea, regula, melodia, iar urechea melomanului obișnuit cu lucruri clasice va refuza o astfel de propunere. Interpretul trebuie să facă credibil gestul muzical al compozitorului.
K: Țin minte niște interviuri brizante pe care le-ați dat la Radio România Cultural acum vreo zece ani. Lumea învățământului nu apărea cu nimic mai bună decât restul societății de atunci. Între timp, societatea a evoluat, avem infractori în fruntea parlamentului și guvernului. Cum e acum, lumea academică a ținut pasul, a coborât și ea ștacheta?
I.B.: Ce trăim astăzi este rezultatul bramburelii de după 90, cu învățământul. Acum avem în frunte oameni care și-au obținut diplomele pe internet, la fără frecvență. E foarte greu să le ții piept. Mediocrii fac front comun și se apără. Trebuie să facem față unui val de incultură, de obrăznicie și șmecherie. Mi-e teamă că generațiilor viitoare le va rămâne să taie ”decât pamblici”. Dar ce te faci dacă acești semidocți ajung doctori?
K: Sau șoferi.
I.B.: Sau formatori de opinie. Foarte mulți nechemați au ajuns să conducă în domeniile artistice și chiar în învățământ. Indivizi dubioși, cu vizibilitate publică, ajung modele pentru copiii noștri. O mare vină poartă și părinții prin exemplul personal, prin faptul că dau bani pentru ca odraslele lor să obțină diplome, apoi, chiar fură în familie.
K: Cum vi se pare faptul că, într-un oraș care este al zecelea ca număr de locuitori în Uniunea Europeană, la o inițiativă cum este Lecția micului meloman, educativă și amuzantă, realizată cu talent, pasiune, și gratis, veneau în zilele bune vreo 15 copii, cam cât la o petrecere de preșcolari la McDonalds?
I.B.: Mai întâi trebuie captată atenția părinților și bunicilor. Copiii nu pot veni singuri la spectacol. A apărut însă acest miraj al televizorului, după 90, care aducea strada în prim plan… Treptat, privitorii au ajuns cu creierul spălat. Au început să se difuzeze telenovele, seriale interminabile, iar oamenii ăștia care erau obișnuiți să meargă la teatru, la concert, care erau avizi după cărți și se luptau să obțină un volum care apărea pe sub mână, au ajuns să spună că le e greu să mai iasă din casă, că se termină prea târziu concertul etc. Invariabil, auzeai același răspuns: Se dă Tânăr și neliniștit la televizor și nu vreau să-l pierd. M-am uitat și eu, de curiozitate, prin luna iunie, apoi mi-am adus aminte de el și m-am uitat și prin noiembrie, anul următor; parcursese așa, ca poveste, o săptămână, nu mai mult. Nu se-ntâmplase nimic în film, puteai să vezi un episod pe an și nu pierdeai nimic. Asta înseamnă spălare de creier, cred eu.
K: Țin minte o scenă din anul 90, erau manifestații la guvern și o reporteră îl ia la refec pe un tânăr: „Dom’le, în loc să stai acasă să vezi o poveste de dragoste, cu sclava Isaura, ce ți-a trebuit să vii aici, să urli?” Erau cu premeditare telenovelele astea, nu erau puse la întâmplare.
I.B.: Exact! Eu am o alta și mai tare cu Sclava Isaura. Un coleg s-a dus la casa de la țară: „Dom’le, zice, am ieșit și eu pe prispă, mă bucuram de apusul soarelui și, dintr-o dată, aud un vuiet, am zis că erupe un vulcan, vine un val peste noi, dar de unde val în mijlocul câmpului, eram la poalele unei păduri.” Se uită omul în zare și vede un nor de praf, care se tot apropia. În scurtă vreme a apărut o cireadă tumultuoasă și, înnebuniți, pe lângă animale, ciobanii și copiii, dădeau cu bețele, să le mâne cât mai repede. Ăsta, săracul de el, speriat, a întrebat: „Dom’le, ce s-a întâmplat?” „Începe Sclava Isaura! Începe Sclava Isaura!” Vă dați seama, toată viața milenară a satului s-a dus de râpă cu un serial! Când mintea se obișnuiește să fie leneșă și primește informații derizorii, revine foarte greu la un tonus bun. Dacă asculți tot felul de posturi private, unde 70% sunt reclame, mintea ta se obișnuiește cu un bruiaj continuu, informația nici nu mai contează. Devii agresiv, supărăcios, bolnăvicios, nu-ți mai dorești să citești sau să asculți lucruri serioase, nu mai ai răbdare pentru un concert la Ateneul Român sau un spectacol de teatru.
K: Aveți un flaut bas care seamănă cu o bazooka. Dacă ați avea o singură rachetă, ce țintă ați lua la ochi? Sau, ca să fim mai constructivi, ce ați schimba în societate, dacă flautul dumneavoastră piccolo ar fi o baghetă magică?
I.B.: Am făcut gluma asta, în aeroport, și dintr-o dată m-am trezit înconjurat de băieți cu ochi albaștri. Acum nu mai ține, riști să fii arestat. E visul multora, dar fiecare ar face curățenie după propriile criterii. Eu aș trage în neant, să aleagă racheta!
K: Sunt multe ținte! I.D. Sârbu zicea că, dacă arunci un bolovan în stradă, omori zece doctori în drept și niciun om de treabă.
I.B.: Mai abitir astăzi, când doctoratele se dau pe bandă rulantă. Dar, dac-ar fi să fie o baghetă magică, atunci aș încerca să iau ceața de pe ochii, mintea și sufletele oamenilor, ca să poată trăi viața pe care ne-am închipuit-o și așteptat-o cu toții în 90, mai curată, cu promisiuni cinstite, cu idealuri frumoase și realizabile, nu doar cu vorbe-n vânt. Și aș schimba toată clasa politică fiindcă a devenit agresivă prin prostie și mitocănie și ne afectează înfiorător.
Adevărul este însă că nimic nu se prea poate schimba. Se poate doar îmbunătăți. Dacă ai dorința asta ca, măcar în zona ta de activitate, să îmbunătățești lucrurile, e deja un pas enorm spre bine. Spre exemplu, poate că acest interviu va fi citit de către un părinte și, la un moment dat, va alege pentru copilul său să facă puțină muzică, doar așa, pentru că eu, ochelaristul cu flautul de aur, am tot bătut monedă în direcția asta. E posibil să se îmbunătățească gândirea unor oameni, nu credeți?
K: Sper. Sigur e că i-ați îmbunătățit viața unei mătuși de-ale mele, nevăzătoare și aproape imobilizată la pat. Vă asculta cu religiozitate și mă anunța când afla de vreun concert al dumneavoastră.
Știu că vă exprimați și prin poezie. Am o teorie, că un poet ar fi întotdeauna un ministru de finanțe mai bun decât un economist. Ce ziceți, v-ați băga? Cu program de ministru, așa, două ore pe zi, ca să nu pierdem pe partea muzicală ce am câștiga pe partea economică.
I.B.: Și să fac legile în versuri?
K: Nu neapărat. Ministru de finanțe în sensul strict, nu ministru-poet.
I.B.: După părerea mea, artiștii, creatorii au un sistem, au rețete și ar putea să surprindă, în mod spectaculos, cu viziuni în domenii în care nu s-ar aștepta nimeni. Însă ar trebui să aibă mână liberă să-și aleagă un conclav în jurul lor, ca să poată să delege anumite lucruri unor oameni specializați. După părerea mea, ar fi ideal să îmbini cele două căi, o privire de ansamblu, vizionară și una strict specializată.
K: Deci sunt șanse să vă cooptez, că eu tot încerc să fac o echipă. La intrarea în Piața Obor e un nene care vinde fructe. Are echilibru, acuratețe, demnitate. De câte ori cumpăr struguri de la el, îl întreb dacă n-ar vrea să fie prim-ministru. Se uită la mine jignit, probabil se compară în minte cu cei care au ocupat această funcție dar, până la urmă, poate-l convingem.
I.B.: Demnitatea e bună, trebuie să existe, dar trebuie și educație. Un om cinstit nu poate, neapărat, să conducă o țară. Trebuie să aibă tact și un suport profesional temeinic, ori asta implică școală: multă actorie, multă știință a dialogului, a gesticulației, a modului cum te îmbraci, toate acestea așezate pe o gândire politică pragmatică, bine pusă la punct. Politicienii noștri sunt, cu mici excepții, șleampeți din toate punctele de vedere și, cel mai grav, au ajuns să fie asimilați infractorilor.
K: Era o poveste frumoasă, un maestru Zen i-a spus învățăcelului că îi va răspunde la o singură întrebare în tot răstimpul cât va sta lângă el. După ani de frământări, neștiind ce întrebare să aleagă, ucenicul exclamă: „Maestre, care-i cea mai bună întrebare?” La care, maestrul îi răspunde: „Asta!”. Care ar fi cea mai bună întrebare pe care aș putea să v-o pun?
I.B.: Cum de nu m-ați întrebat ce e muzica?
K: Ce e muzica, d-le Ion Bogdan Ștefănescu?
I.B.: Am să vă răspund cu definiția genială pe care a dat-o muzicii poetul uimitor Nichita Stănescu: „Muzica este răspunsul căruia nu i s-a pus nicio întrebare mai ‘nainte”. I-am dat replică într-un poem pe care i l-am dedicat: Numele tău, poete / E răspunsul tuturor întrebărilor.
A ținut reportofonul Nicolae Damaschin
