NU NĂDĂJDUIȚI ÎN NEBUNI!… DEOCAMDATĂ

Aproape că nu e zi în care – pe posturile de televiziune, în presa scrisă ori în paginile feisbuclucului – să nu găsesc expresia indignării „omului de rând” la adresa prestației politicienilor aleși ori numiți pe funcții. De la inocenta retorică a lui „Până când etc…?”, marcată printr-o brumă de speranță, până la ofense la limita codului penal; autorul simțind că, în lipsa altei satisfacții, măcar se răcorește.
Cum în urmă cu câteva zile postasem textul intitulat „Manipulatorul pervers narcisic din politică”, vin acum cu lămuriri care, chiar dacă nu-l vor bucura pe cititor, s-ar putea să îl liniștească, luându-i orice speranță.
Cum nu sunt câtuși de puțin cinic, cred că argumentele ce urmează – fără a epuiza subiectul tratat în cărți medicale – constituie criteriile ce ar trebui să impună examinarea psihologică și psihiatrică a tuturor candidaților din sfera politică și administrativă. Firește că, pentru o atât de luminoasă decizie…legislativă, bolnavul cu pricina ar trebui să fie rar în chiar rândurile aleșilor. Or el, dimpotrivă, este mult mai frecvent decât ne dăm seama.
Cred așadar că o substanțială majoritate a politicienilor, de aici și de aiurea, suferă de această maladie – căci e vorba de un diagnostic psihologic și psihiatric totodată. Sintagma de mai sus aparține psihologilor francezi și nu e mai veche de 30 de ani. În psihiatrie boala este definită „tradițional” ca „tulburarea de personalitate narcisică”. Este – subliniez – o maladie mintală netratabilă și, deci, nevindecabilă, cu atât mai mult cu cât indivizii au o aparență „normală”, părând dedicați meseriilor, funcțiilor, ba chiar și propriilor familii: subiect delicat!… Inșii nu au dubii legate de propriile decizii și fapte, sunt dornici de admirație, nu își recunosc greșelile și plasează întotdeauna vina pe alții. Nu au compasiune și empatie, dar le știu mima inconsistent și se folosesc de oameni și conjuncturi spre a-și atinge scopurile. Țin să fie cu orice preț în centrul atenției și mint aproape tot timpul; excepție face cazul în care rostirea adevărului le aduce un avantaj. Neavând dubii asupra propriului comportament, nu acceptă consultul psihologic și psihiatric. Dacă li se sugerează acest demers sau dacă sunt contraziși ferm în vreo temă, punându-li-se la îndoială inteligența, pot dezvolta exploziv crize de furie, uneori foarte violente. Au o foarte bună memorie a întâmplărilor și persoanelor care – după mintea lor – le-au adus prejudicii materiale ori de imagine și sunt răzbunători. Nu iartă nimic și niciodată nu își cer iertare.
Boala cu pricina nu trece când indivizii se întorc în sânul familiei, statut ce precede intrarea în politică. De fapt, chiar familia de proveniență – cu „cei șapte ani de acasă”- este sursa acestei îmbolnăviri cu atât de grave consecințe asupra vieții lor de mai apoi, atât private cât și publice. (Nicolae Dărămuș)