Nimic din ce spune Dan Alexe în Pantere parfumate*
nu este de crezut. În loc să ne spună cum căra în buzunar prin avion pistoale pentru recuperatori ceceni şi se întâlnea cu satrapi protocronişti gruzini (ba pardon, mingrelieni), prin oraşe sluţite (sau înfrumuseţate) de războaie, putea la fel de bine să ne povestească cum a plutit pe un covor zburător în peştera lui Ivan Pehlivan după ce a băut apă vie din buricul prinţesei Bredulbudur.
Copilul din noi ar fi fost la fel de fascinat, ignorând fericit valoarea de adevăr a basmului.
Culmea, însă, întâmplările din carte sunt adevărate. Ficţiunea strecurată e neglijabilă, pusă mai mult ca liant între scenele hardcore în care Dan Alexe stă la poveşti (vezi poza) cu personaje despre care noi am aflat cel mult la ştiri că au fost ucise cu rachete ghidate prin satelit spre telefonul lor mobil sau cu bomboane cu poloniu, cadouri de la diverse guverne, în special ruseşti (la scurt timp după ce s‑au văzut cu autorul, dar asta nu e vina lui, neapărat).
Oricum, adevăr sau ficţiune, n‑are a face. De la început, firul întâmplărilor, personajele şi lumea aceea aproape ireală dar prezentată cu minuţie de documentarist te trag într‑un curent fluid, căruia nu vrei şi nu poţi să i te opui.
Mai are rost să rezumăm? La fel ca tizul să anagramat, Alexandre Dumas, în urmă cu vreo 150 de ani, „naratorul“ fuge de creditorii albanezi din Bruxelles spre meleaguri mai puţin periculoase, Cecenia, Gruzia, Başkortostan, Kalmîkia, sperând, ca şi franţuzul, să scoată ceva parale din prezentarea acelei lumi exotice, cu care să scape de problemele băneşti, chiar cu riscul de a da de orice alte belele. Îşi aduce iubita din Bucureşti, se împrieteneşte cu condamnaţi pe viaţă evadaţi din puşcăriile sovietice, vorbeşte cu şefi de state vânaţi de americani şi de ruşi, e deportat cu un autobuz rablagit, al cărui şofer îl debarcă în pustietate, cu un sclifoi de adio tras în plină faţă, dar putea rata el oare să ne plimbe prin luxuriantul peisaj lingvistic şi politic al regiunii? Nu Dan Alexe, ăla care învaţă o limbă vorbită de o mână de oameni doar ca să poată discuta fără translator cu un derviş răpănos şi care stă un an sau doi într‑un colţ uitat de lume pentru a‑i înţelege resorturile.
Dozate cu parcimonie, digresiunile filologice şi istorice abia îţi dau răgazul să‑ţi tragi sufletul după câte un episod violent, erotic sau violent erotic.
Colac peste pupăză, fiecare capitol are în cap un fragment din Alexandre Dumas, En Russie. Aceste fragmente îţi dau fiori, arătând că Dumas putea citi în viitor sau că viitorul a uitat să mai vină pe acolo, comentariile lui fiind cumva mai actuale, mai atemporale decât notaţiile de azi ale lui Dan Alexe.
Or mai fi şi alte planuri, şi alte aluzii, care mi‑au scăpat. Cartea are o structură fractală, ca tortul miresei, poţi ciuguli din ea la nivelul la care ajungi fără să te ridici pe vârfuri, nu trebuie să fii savant ca să‑ţi placă.
Iar, ca să nu ziceţi că mă dau mare, mărturisesc aici şi un gând mundan care mi‑a rămas citind cartea. Ştiind câţi inşi s‑au pomenit ambasadori după ce au tradus o carte într‑o română năduşită, mă întreb de ce nu s‑a dus până acum cineva la autor să‑i zică: „Dane, termină paharul ăla de vin, lasă banii pe tejghea şi hai să te fac dracu’ ministru de externe, că‑mi pare că ai înţeles câte ceva de pe unde ai umblat, başca mai scutim şi din cheltuielile cu translatorii!“? Mai ales că‑mi stăruie în minte un fost şef al diplomaţiei poliglot, dl. Mircea Geoană, care, întrebat de nişte copii plimbaţi electoral prin parlament dacă locuieşte acolo, le‑a răspuns onest: „Nu, aici decât lucrez!“.
Citiţi şi voi cartea şi poate o să aveţi noroc de vreo reacţie mai elevată.
(Nicolae Damaschin)
* Pantere parfumate, de Dan Alexe, Ed. Polirom, 2017, titlu care pe mine, ca pisicofob, nu m‑a dat pe spate.
