Toarnă-ți vecinii melteni
Vă salut, să trăiți bine,
Nu știu dacă scrisoarea mea se va lăsa și cu ceva urmări, dar mi-ar fi părut rău să nu încerc și varianta asta. Mă numesc Munteanu Alexandru Darie, din București, și vreau să vă semnalez cazul vecinilor mei de la țară. În urmă cu doi ani, am achiziționat o casă de vacanță – chipurile – la Butimanu. Ne‑am gândit că acolo, până va veni vârsta pensionării și a retragerii din hărmălaia orașului, să ne bucurăm de liniște și aer curat.
După ce am reparat ce era stricat, mi-am îndeplinit un vis mai vechi: achiziționarea unor orătănii care să ne înveselească ograda și viața. Zece găini ouătoare, o căpriță și cinșpe porumbei. Legat de creșterea și întreținerea lor, ne-am făcut planul că vom veni cât mai des și că ne vom descurca singuri. Îndeletnicirile casnice caracteristice unei gospodării îți asigură, prin efortul fizic depus, și o oarecare relaxare psihică.
În scurt timp, după ce am găsit gardul mâncat pe jumătate de capră și găinile leșinate de foame prin țărână, am realizat că pentru a ține o astfel de mini-fermă trebuie să te implici zilnic. De aceea am apelat la ajutorul vecinei. O bătrânică cu aspect de bunicuță blajină și corectă, gata oricând să-ți dea o mână de ajutor. „Lasă, mămică, păi, nu sunt eu aci?“, ne-a liniștit ea, convingându-ne să-i lăsăm totul pe mână.
Odată soluția găsită, am început să venim mai rar. Doar aveam om acolo, pe care îl și plăteam, ba cu bani, ba cu produse de la hipermarket. Se învățase țața Marioara numai pe cafea italienească și drajeuri belgiene. Ca să nu mai zic ce ne cerea pentru păsări: pâine graham fără conservanți, biscuiți suedezi de la IKEA și jambon spaniol de la un magazin din Floreasca despre care îi zisese ei un nepot. „Lasă, mămică, ca să facă ouă bune, de-alea cu gălbenușul portocaliu, cum vrea bucureștenii“, ne explica ea și noi, naivii, o ascultam ca pe doctorul veterinar de la emisiunea Viața satului.
Am început să ne punem anumite întrebări abia după câteva luni, când am observat că nu primim nici un ou de la găini și nici un strop de lapte sau o feliuță de telemea de la căprița noastră, Black Beauty, cum o botezaseră copiii. În aroganța noastră de orășeni, ne gândeam că poate orătăniile sunt prea tinere și nepregătite fizic pentru pretențiile noastre absurde.
Nu demult am dat fuga acolo, pe neanunțate, în mijlocul săptămânii, să duc un căruț de butelii. Poarta era deschisă și în prispă masa de vară era plină de bucate: o tigaie cu omletă aburindă, brânză, roșii, șuncă și o carafă mare cu lapte. Nu știu de unde am mai găsit putere să înaintez cu genunchii deja înmuiați de șoc și să deschid ușa. În pat erau un bărbat cu mustață groasă, despre care aveam să aflu că e șofer turc, și o mogâldeață care, după ce a scos capul de sub plapumă, avea să-mi confirme că e prostituată. Abia atunci am făcut legătura cu TIR-ul oprit în șanțul din fața casei. I-am dat afară, așa goi cum erau, și, fără să aștept vreo explicație, i-am cerut vecinei cheile, precizându-i că de acum încolo nu mai avem nevoie de ouă naturale, provenite din găini crescute la sol, cu bomboane și biscuiți occidentali.
Nu îmi fac iluzii că îmi veți publica povestea, care de fapt e un anunț, pentru că vreau să vând această casă, dar v-aș rămâne profund îndatorat, domnule Julea, și dacă mi-ați da un simplu sfat.
Răspuns: Părerea mea este că acum, pe timp de criză, nu vă luați pe casă nici cât ați dat pe căpriță. Cea mai bună soluție este să faceți și dumneavoastră ce făcea țața Marioara: bordel turcesc cu mic dejun țărănesc. (Augustin Julea)
