* Nymphomaniac vol. 1 (Regia și scenariul: Lars von Trier, cu Charlotte Gainsbourg, Stellan Skarsgard, Uma Thurman, Stacy Martin)
Nu sunt deloc un fan Von Trier (ba dimpotrivă, zisei eu fluierând vinovat), dar Nymphomaniac m-a bucurat la atâtea niveluri încât în tot restul nopții de după vizionare l-am povestit prietenilor. Și eram cu prietenii de băut și poker, nu cu ăia de mers la operă; de altfel, nici n-am asemenea prieteni, slavă Domnului!
În primul rând, m-a bucurat pentru că am fost mereu un susținător al pulei și pizdei spuse și scrise cu toate literele. Am adunat multă frustrare din cauza puritanilor care s-au declarat scârbiți de prezența pulei și pizdei în gura și-n slova mea de-a lungul timpului, așa că dacă aș începe acum o pledoarie care să mă satisfacă s-ar termina rău și foarte târziu, cu sânge și rahat pe pereții site-ului. Mă voi limita, deci, să spun că am convingerea că pula și pizda privite și folosite cu mai multă detașare ne-ar face, fără mișto!, să progresăm ca popor, ne-ar mai relaxa mentalitatea asta comunistă de căcat; ca niște cuvinte magice pe care, odată ce le-ai spus, simți cum te cureți moral, simți cum balastul a 50 de ani de cenzură și rușine cade și ești liber, în pula mea! Dar deja am vorbit prea mult (v-am spus eu!?), așa că e cazul să trec la un exemplu chiar din Nymphomaniac. În film se văd cel puțin 50 de prim-planuri cu organe genitale (unele penisuri aflate chiar în erecție, imaginați-vă ce oroare!) și, deși asta e varianta ciopârțită de cenzură, pentru domnișoare de pension, chiar și un sex oral într-un compartiment de tren filmat fără să apară un stâlp exact în dreptul părților importante și cu lumina aprinsă bine mersi. Cu toate astea, atunci când au avut de tradus ”cunt” (și l-au avut de tradus destul de des), traducătorii noștri au optat pentru termenul ”PĂSĂRICĂ”. În primul rând că ”păsărică” sună la limita (da, există așa ceva) între idiot și libidinos. Poți să traduci ”pussy” cu păsărică, fie, dar ”cunt” știe orice elev aflat la finalul ciclului gimnazial că e ”pizdă”. Imaginați-vă ce oroare și ce ipocrizie – să aduci un asemenea film în România, dar să îl întinezi cu românism și vină traducând ”cunt” cu ”păsărică”. O, Doamne! Asta m-a făcut să mă gândesc la Irina Margareta Nistor. Nu știu dacă a fost în sală la Studio la premieră; de obicei vine. Dacă a fost, atunci și-a meritat calvarul cu vârf și îndesat, ducă-se naibii! Îi sunt recunoscător lui Von Trier, așadar. Să facă tocmai el acest statement (am folosit termenul în engleză și pentru că nu-i găsesc echivalent satisfăcător în română, dar și ca să-i le ofer o mică bucurie hipsterilor rom-glezi), cel adorat de pseudointelectualii oripilați de bădărănie și șantierism, mi se pare perfect. Ca și când Sergiu Nicolaescu și-ar fi umilit fanii pe final de carieră făcând în sfârșit un film bun, știți?
Dar Nymphomaniac este mult mai mult decât un film despre sex și dependență. Este un film despre singurătate și despre inadaptare, despre revoltă și despre lucruri frumoase, ca de pildă frasinul. ”Când frasinul a apărut în pădure, era atât de frumos încât toți ceilalți copaci erau geloși. Dar apoi a venit iarna și copacii au râs de mugurii negri ai frasinului. […] Iarna poți să vezi sufletul pomilor”, îi povestește tatăl lui Joe (Joe e personajul principal și e o tipă) acesteia.
M-a bucurat și m-a surprins umorul din Nymphomaniac. Nu e umor de autobază, nici umor impenetrabil de erudit. E umor simplu și frumos, cum se face. Iar timing-ul lui Von Trier nu dezamăgește deloc. Ideea cu filmul este că Charlotte Gainsbourg îi povestește unui excelent Stellan Skarsgard pățaniile ei de nimfomană, în timp ce acesta face constant comparații absolut cretine și adorabile între scenele de-a dreptul bolnave descrise de femeie și tehnici de pescuit sau muzica lui Bach. La un moment dat, Gainsbourg îi spune că a văzut și a simțit toate felurile de pulă, de la pule mari și negre din țările pulelor mari și negre la pule mici și galbene din țările pulelor mici și galbene, plus nenumărate pule circumcise. Ca să ilustreze această istorioară, gingașul Von Trier exemplifică arătând o succesiune de prim-planuri cu organe genitale masculine (câteva zeci de bucăți), după care revine cu camera pe Gainsbourg, care spune candid și aproape melancolic: ”știai că dacă ai lega între ele pielițele rezultate în urma tuturor circumciziilor făcute vreodată, ai ajunge de la Pământ la Marte și înapoi?”.
Această primă parte a epicului (sic!) de 5 ore al lui Von Trier (a doua va veni în februarie) nu este a lui Gainsbourg, care doar stă în pat și povestește, ci a versiunii ei tinere, jucată de debutanta Stacy Martin. Într-o (altă) scenă memorabilă măcar prin faptul că-ți provoacă o gamă largă de emoții aproape concomitent, de la râs la sinceră tristețe, tânăra Joe încearcă să scape de unul dintre cei zece bărbați cu care se culca zilnic (următorul trebuia să apară în scurt timp) spunându-i că-l iubește, dar că știe că nu se va despărți niciodată de nevastă-sa, așa că ar fi mai bine să nu se mai vadă niciodată, după care îl împinge afară și închide ușa. Bărbatul revine cu geamantanul și un costum agățat în umeraș și-i zice că gata, a părăsit-o. La câteva minute apare și nevastă-sa (Uma Thurman face o mică bijuterie de rol) cu cei trei copii. Femeia îi duce pe copii (foarte haioși) să vadă ”locul preferat al tatălui vostru”, patul amantei, și le spune să țină bine minte acea imagine, pentru că le va folosi mai târziu, la terapie. ”Dar ce proastă sunt, probabil nu ne vom putea permite psihologi după ce tatăl vostru ne lasă fără bani”, adaugă ea, dar se întrerupe ca să deschidă ușa celuilalt bărbat, venit cu flori la domnișoară. Nevasta înșelată se transformă brusc într-o mamă bucuroasă că-l vede pe prietenul fiicei sale și ia florile din mâna tânărului uimit spunându-i c-a fost foarte drăguț din partea lui să se gândească să le cumpere.
Mai presus de umor și de curaj, filmul lui von Trier are inteligență și stil.Indiferent de bolile sau angoasele de care suferă personajele, îți face plăcere să vezi o discuție între doi oameni inteligenți, așa ceva nu a plictisit niciodată pe nimeni. Cât despre camera danezului, asta mi-a plăcut mereu, recunosc. Melancholia mi s-a părut mult supraapreciat, și totuși l-am văzut de trei ori. Nici măcar nu-mi explic de ce, presupun că e pur și simplu frumos așa cum e frumoasă o femeie despre care știi că nu are multe de spus. Fenomene banale ca ploaia, ninsoarea sau apusul devin opere de artă când le vezi prin lentila lui von Trier. La un moment dat, într-o încercare de a-și defini hedonismul bolnav și stilul de viață sinucigaș, mereu în căutare de mai mult și de mai bine, Joe privește un apus superb, un apus de von Trier, și i se confesează salvatorului său, Seligman: ”Cred că singura diferență dintre mine și alți oameni este că eu mereu am cerut mai mult de la apus. Am vrut culori mai spectaculoase când soarele întâlnește orizontul. Acesta este, poate, singurul meu păcat.”
Andrei Manțog
